Archive for the ‘istorie’ Category

” Romnia normală” a secolului XXI,este acuzată FDGR-ul lui Klaus WERNER Johannis de ” crime împotriva umanității”………

martie 3, 2020

Motto:

 

 

” FDGR-UL LUI IOHANNIS ACUZA ROMANII DE CRIME IMPOTRIVA UMANITATII

1 martie 2020

Forumul Democrat al Germanilor din România acuză românii, printr-o declarație parlamentară a deputatului Ovidiu Ganț, de crime împotriva umanității, la ordinul lui Stalin și amintește că, prin măsuri criminale, etnicii germani de la noi au fost trimiși la moarte, în Rusia, cu vagoanele pentru vite.

Ganț mai etichetează evenimentul drept una dintre cele mai negre pagini din istoria României.

Într-o declaraţie cu privire la comemorarea a 75 de ani de la deportarea etnicilor germani în fosta URSS, deputatul etnic german amintește că:

”În luna ianuarie 2020, germanii din România au comemorat 75 de ani de la această tragedie, care a dus la deportarea a aproximativ 75.000 de etnici germani la muncă forţată în fosta URSS. În 14-15 ianuarie 1945 a început punerea în aplicare a acestei măsuri criminale. Reprezentanţi ai autorităţilor române, supravegheaţi de soldaţi sovietici, au năvălit în casele unor civili de etnie germană care nu aveau legătură cu războiul şi nici cu crimele făcute de nazişti, şi în baza unor liste pregătite din timp au smuls din sânul familiilor lor femei între 18 şi 30 de ani şi bărbaţi între 17 şi 45 de ani şi i-au încărcat în vagoane pentru vite. Au fost transportaţi, în aceste condiţii subumane, timp de două săptămâni în Donbas, Munţii Ural etc., internaţi în lagăre unde au suferit de foame, frig, diferite boli şi au muncit zilnic de dimineaţa până noaptea în cele mai grele condiţii. Măsura a fost îndreptată exclusiv împotriva etnicilor germani şi a dus la decesul a aproape un sfert dintre cei deportaţi, din cauza condiţiilor inumane de viaţă şi muncă din lagăre.

Această crimă împotriva umanităţii, pusă în executare la ordinul lui Stalin, rămâne una dintre cele mai negre pagini din istoria României, cu efecte catastrofale asupra evoluţiei comunităţii germane din ţara noastră.” mai acuză deputatul etnic german. (Bogdan Tiberiu Iacob)”

Sursa :

” DOAMNE, ocrotește-i pe ROMÂNI” !!! 🙂 🙂 🙂

Alioșa .

” DRAGOBETELE, sărută FETELE ” !!!

februarie 24, 2020

În loc de motto:

”   Dragobetele sărută fetele

Dragobetele sărută fetele

Bucureşti – 23 februarie 2015

Colecția Accent - Cercei din argint cu coral roşuPe 24 februarie se iubeşte, iar înainte vreme, pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.

Dragobete este fiul Dochiei, un bărbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic, plin de enegie şi veselie, el era la daci zeul care, ca un „naş cosmic”, oficia în cer la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Şi la noi, ca şi în Slovenia, există credinţa că păsările se „logodesc” în această zi, acum e momentul în care natura reînvie la viaţă. Credinţa s-a transmis către oameni, astfel încât, de Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor şi animalelor.

În ziua lui Dragobete tinerii se primenesc în haine curate de sărbătoare şi pornesc cu voie bună înspre padure pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioare pe care le aşează la icoane şi le folosesc la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele pornesc în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgeşte. De îşi prinde aleasa, acesta îi fură o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simbolizează legământul lor de dragoste pe întregul an de zile.

Un alt obicei al fetelor este de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, cu mare grijă pentru că se spune că e „născută din surâsul zânelor”, aceasta având proprietăţi magice pentru a le face mai frumoase şi mai drăgăstoase.

Flăcăii strânşi în cete sau mulţimile de fete obişnuiesc ca, în ziua de Dragobete, să îşi cresteze braţul în formă de cruce, după care îşi suprapun tăieturile, devenind astfel fraţi, respectiv surori de cruce.

Brăţară din argint cu piatra lunii - VB2273 Pandantiv din argint cu coral - vp7035
Pandantiv din argint cu piatră de cuarţ roz - VP7050 Inel din argint cu ametist - VI5822

Tradiţia mai spune că, în această zi, când biserica creştină sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, oamenii îşi întrerup toate muncile, curăţindu-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu va veni singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şoptesc vorbe de amor îndrăgostiţilor.

Dacă fetele nu se întâlnesc de Dragobete cu băieţii, nu vor avea parte de iubire tot anul. Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să se certe cu ele, căci altfel îi aşteaptă o primăvară cu ghinion şi un an neprielnic.

Atât băieţii cât şi fetele au datoria de a se veseli pentru a avea parte de iubire întreg anul, iar ca iubirea să rămână vie trebuie ca tinerii şi nu numai ei în opinia noastră, să se sărute în această zi.

Nu este voie să plângi în ziua de Dragobete căci lacrimile care curg de Dragobete sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma. 

***

Colecția Accent - Pandantiv - medalion din argint - VP7025

 

 

Pandantiv – medalion din argint realizat manual, decorat cu elemente florale, se deschide ca o carte şi este prins pe latura lungă cu o mică balama. Putem păstra în interior o fotografie, o suviţă de păr, o amuletă, un lucru drag.

 

 

 

***

Prilej de bucurie şi veselie, Dragobetele reprezintă unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român, iar românii care cunosc legenda Dragobetelui o celebrează pe 24 februarie a fiecărei primăveri şi, ca şi altădată, în această zi sunt sărbătoriţi cei care se numesc Draga, Drăguţa, Dragoş sau Drăgan.

Momentele pe care le creăm spre a ne arăta dragostea ar trebui să fie un lucru potrivit pentru toate vârsteleSă ne facem un mod de viaţă în a ne arăta cinstirea, respectul, iubirea şi spiritul de sacrificiu faţă de persoana iubită şi dragostea ne va fi răsplătită!”  🙂 🙂 🙂 

Sursa : internetul .

Alioșa !!! 🙂 🙂 🙂

Ce NU ȘTIU românii despre fostul ministru al justiției în cabinetul Dăncilă…………..

februarie 14, 2020

 

Mai devreme sau mai târziu, ADEVĂRUL tot IESE la IVEALĂ !!! 🙂 🙂 🙂

 

” Birchall, pusă în genunchi de MI6 !

2020-02-12 · 18:28:30 | Autor: Catalin Tache

”Iohannis, filat de MI6” titram  pe 5 ianuarie, dezvăluind o operațiune fără precedent a structurilor contrainformative românești implicate din umbra anchetei DIICOT ”Ayahuasca” în ”extragerea” ofițerului britanic de spionaj, ”șamanul” Thomas Ivor Mowbray Lishmann.

Dar ceea ce a uimit cel mai mult nu a fost  în niciun caz povestea oricum halucinantă a dosarului ”traficantului de droguri” Gelu Oltean, nimeni altul decât fostul șef al serviciului secret al Ministerului de Interne.

Și nici implicarea atâtor nume grele din sistem în ”Lotul de la Stoenești – Răcari”, în frunte cu chiar prim-adjunctul SPP, generalul Gabriel Crețu.

Cât faptul că, după trei decenii de ”anchilozare” în ”poziția ghiocelului”, structurile contrainformative românești declanșau și duceau la bun sfârșit o spectaculoasă operațiune de stopare a unei rețele de spionaj la cel mai înalt nivel.

Și chiar suspectată că ar fi penetrat grav însuși ”dispozitivul zero” de la Palatul Cotroceni!

Mai ales că era vorba de un ”serviciu partener” precum MI6.

Mai mult  decât atât, fiind vorba chiar de noul ”superviser” al sistemului românesc de siguranță națională după ce, așa cum dezvăluiam încă din 23 octombrie 2017,

”SUA predau România MI6”!

 

cap site ana birchall Birchall, pusă în genunchi de MI6!Numai că, după cum reiese din informațiile de ultimă oră intrate în posesia noastră, serviciile românești nu doar că au    dat înapoi după cazul Lishmann și ”descâlcirea” ițelor informative care ajungeau deja până în inima Administrației Prezidențiale, dar tocmai ce ar fi bifat un nou succes. Iar alerta ar fi fost dată după ce oamenii președintelui au purces la verificarea ”legendării” Anei Birchall drept ”aleasa SUA”, în contextul loviturii de imagine care ar fi trebuit dată prin păstrarea fostului ministru al Justiției și în Cabinetul Orban, după preluarea guvernării de către liberali. Ca să nu mai vorbim de necesitatea unei asemenea ”perii informative” la cel mai înalt nivel după declanșarea ”viguroasei” campanii de lobby pentru eventuala trimitere a aceleiași Ana Birchall drept ambasador la Washington, în locul lui George Maior. Numai că, surpriză, sprijinul de care Birchall părea a se bucura din partea americană era strict unul pe persoană fizică. Și care deja trezise suspiciunea ”Agenției”, ceea ce a și dus de altfel, în cele din urmă, la retragerea fără precedent în diplomația americană a ”protectorului lui Birchall”, ambasadorul  SUA la Bruxelles, Gordon Sondland. Însă ”îngenuncherea” carierei politice a ambițoasei Ana Birchall nu s-ar datora, culmea, relației acesteia cu Gordon Sondland și nici măcar ”protecției excesive” de care s-a bucurat la un moment dat din partea procurorului general al SUA, William Barr. Cu toate că un simplu telefon al acestuia a fost de ajuns ca să o bage în fibrilații pe timorata Viorica Dăncilă, fostul premier numind-o astfel la Justiție, fără ca oamenii săi de încredere să mai verifice întreaga poveste.pag 0aa2 Birchall, pusă în genunchi de MI6!Însă ”cazul Birchall” a trecut la ”last level” operativ  după ”lovitura” din 29 septembrie anul trecut, cea despre ”Cine este adevăratul soț al Anei Birchall”! Iar după ce structurile contrainformative au verificat ”zona gri” a sistemului în care se învârte de atâta vreme britanicul Martyn Birchall s-a trecut la închiderea ”cu mantă” a unui potențial nou ”cap de pod” al ”beneficiarului final” în România. Pe care se pare că serviciul britanic îl putea folosi, ca și în cazul Lishmann, fără cunoștința agenției ”omoloage” americane! Asta ca să nu mai vorbim și de alți parteneri strategici… Astfel că se explică de-abia acum și ”trezirea din amorțeală” a structurilor contrainformative românești care, totuși, nu ar fi putut opera la un astfel de nivel înalt fără ”OK”-ul de peste Ocean…

Dăncilă a înghițit-o! Iohannis a scăpat!

S-a instalat panica la Cancelaria Vioricăi Dăncilă imediat după ce secretarul pentru Justiție și totodată procurorul general al Americii a anunțat telefonic că ar prefera ca în timpul vizitei pe care urma să o facă la București în cadrul reuniunii ministeriale Statele Unite – Uniunea Europeană să fie întîmpinat de Ana Birchall. Din postura de ministru al Justiției! Astfel că fostul premier s-a conformat fără să crâcnească și Anna Birchall a beneficiat apoi din plin de această ”legendare” ca și ”aleasa SUA”, inclusiv atunci când a tocat mărunt chiar guvernul din care făcea parte. Și când spera că va rămâne pe post și după instalarea ”guvernului meu”, Palatul Cotroceni fiind ”intoxicat” cu varianta de lucru că și Bruxelles-ul ar insista pentru această nominalizare surprinzătoare, prin chiar glasul ambasadorului SUA pe lângă Uniunea Europeană, Gordon Sondland.pag 03 Birchall, pusă în genunchi de MI6!Numai că, dovedindu-se ceva mai cu picioarele pe pământ decât ”conservele expirate” din jurul Vioricăi Dăncilă, oamenii președintelui ”au îndrăznit” să ”ia lumină” chiar de peste Ocean. Și astfel s-au dumirit că relația ”primejdios de apropiată” dintre Ana Birchall și Gordon Sondland nu doar că nu era una privită cu ochi bun la Washington, dar chiar ar face obiectul unei anchete interne cerută de la vârful Administrației Trump. Și astfel nu doar că s-a pus ”stop game” operațiunii pentru păstrarea Anei Birchall în fruntea Justiției și în cadrul ”guvernului meu”, dar și ”variantei de rezervă” a desemnării acesteia drept amabasador peste Ocean, președintele fiind ”salvat” astfel în ultima clipă de a intra în acest ”joc periculos”. Mai ales că, iată, Gordon Scondland deja a fost retras de la Bruxelles, principala acuză adusă din partea Administrației Trump fiind tocmai ”lobby-ul deșănțat” în favoarea româncei Ana Birchall.

Cine este Martyn!

Până nu de mult, despre soțul Anei Birchall nu s-a știut decât varianta bine alimentată pe ”google” cel puțin a frumoasei povești de dragoste a româncei  care l-a cunoscut pe britanicul Martyn în SUA. Și cum a fost ”dragoste la prima vedere”, Ana s-a căsătorit imediat cu britanicul mai mare cu 17 ani și astfel cei doi au format una dintre cele mai de succes familii. Ținînd cont fie și doar de faptul că politiciana are declarată o avere la vedere de 23 milioane de euro. În schimb, oricât ai rupe internetul în două, despre Martyn nu mai există în plus decât o minimă referire cum că ar avea o ”colaborare” cu o firmă românească. Să vedem acum însă și cine este de fapt ”adevăratul Martyn”, misteriosul afacerist britanic de care Ana s-ar fi îndrăgostit fulgerător în SUA, în vara lui 1997. Așa cum a fost el ”documentat” drept ”un fost băiat de oraș binecunoscut  de către inițiații sistemului  încă de pe vremea când a intrat în lumea bună a marilor lovituri financiare alături de legendarul și regretatul miliardar sibian Dan Fischer, cel cu triplă cetățenie, română, germană și israeliană. Dar și de Dan Pazara, fostul mahăr de la OMV Petrom, cei trei fiind marii beneficiari ai cuponiadei lui Nicolae Văcăroiu, precum și oamenii din spatele afacerilor cu consultanța acordată pe sume uriașe în cazul unor privatizări controversate precum cea a ROMTELECOM-ului.pag 0aaa3 Birchall, pusă în genunchi de MI6!Culmea este că Fisher, Pazara și Birchall  chiar au și format un trio de temut pe vremea ”marilor privatizări”. Lista succeselor financiare de răsunet ale ”DANUBIUS” în afacerile cu privatizările marilor companii de stat fiind completată și de cumpărarea ”angro” de cupoane emise de Guvern și răscumpărate apoi de FPP! În plus, fost Frîncu pe când activa ca sportiv la Ministerul de Interne, miliardarul Dan Fisher cel cu trei cetățenii,  decedat în 2012 la Berlin nu avea cum să nu fie ferit de controverse, inclusiv cele  referitoare la apartanența sa la ”zona gri” a serviciilor secrete, nu neapărat doar românești. Mai ales ținând cont de misiunile primite de a recupera creanțele de zeci de milioane de dolari pe care statul român le avea de încasat de la diverse alte țări încă din perioada comunismului. Ceea ce a condus inclusiv la un adevărat război fratricid între serviciile românești…

De asemenea, și celălalt asociat al britanicului Martyn Birchall nu a  fost ferit de același gen de controverse, mai ales după ”legendarea” poveștii de succes cum că ar fi ”dat lovitura pe Wall Street” și așa ar fi făcut la rândul său primele milioane…” .

Sursa :

https://www.national.ro/dezvaluiri/birchall-pusa-in-genunchi-de-mi6-678932.html/#ixzz6DotLCoAs
National

Alioșa .

La Roland Garros, azi 9 iunie 2018, Simona HALEP ( 1 WTA) a câștigat primul trofeu de” Grand Slem ” !!!

iunie 9, 2018

În loc de motto :

Bravo SIMONA HALEP !!!

”   SIMONA HALEP (  România ) a câştigat  turneul WTA de la ROLAND GARROS 2018,  după o finală de infarct cu  Sloane Stephens( SUA) : 3-6 ; 6-4; 6-1!!!

 

                
Simona Halep (1 WTA) este noua deținătoare a titlului de la Roland Garros! Liderul mondial a învins-o în finală pe Sloane Stephens, scor 3-6, 6-4, 6-1, după puțin peste 2 ore de joc, și și-a adjudecat primul trofeu de Mare Șlem al carierei!

Simona Halep a jucat temător în primul set,  iar atacurile sale au fost complet lipsite de profunzime. Sloane Stephens nu a făcut decât să se apere și a atacat fără milă. În rest, nu a putut decât să asiste la greșelile neforțate ale româncei.

Setul secund a început dezastruos pentru Halep, care și-a pierdut rapid serviciul, iar Stephens a făcut 2-0. O situație extrem de ingrată, nebănuită nici de cei mai pesimiști fani! Simona a luptat impresionat și a câștigat următoarele 4 game-uri. După încă două game-uri de rătăcire, în care Stephens a egalat la 4, Simona a găsit resursele necesare pentru a forța și a-și adjudeca setul secund.

Simona Halep a apelat la o pauză de vesiar după câștigarea setului secund, iar ulterior a manageriat excelent primele game-uri ale decisivului. A revenit din două situații dificile pe propriul serviciu, a făcut break exact când trebuia, iar scorul arăta nesperat: 5-0. Simona Halep a terminat glorios meciul!

Sursa :

http://www.romaniatv.net/simona-halep-sloane-stephens-live-video-online-streaming-eurosport-finala-roland-garros-2018_424138.html#ixzz5HwcuOwKj

Alioșa ! 🙂

 

Un ARTICOL ce merită CITIT și ” rumegat ” foarte bine !!!

mai 13, 2018

În loc de MOTTO:

Pentru cei/cele care de la ÎNCEPUTURILE publicării de către SUBSEMNATUL   pe WordPress.com/ a unor OPINII personale    vesus problema TRANSILVANIEI……………………………., m-au ACUZAT că sunt ” prea ROMÂN ”  🙂  🙂  🙂 iată mai jos postat prin REPUBLICARE 🙂  FĂRĂ nici o ADĂUGIRE sau ȘTERGERE  de cuvinte

”   Un ARTICOL ce  merită CITIT și ” rumegat  foarte bine ” !!!  🙂  🙂  🙂

Lecturare atentă și o  DUMINICĂ plăcută ! 🙂

 

”Călătorii geodezice, Istoria Transilvaniei –  maghiarizarea (IX.9)

Moto: „Aici la noi, românul e român numai împreună cu ungurul, iar ungurul e ungur numai împreună cu românul.” citat din Timotei Cipariu

(Părerea mea: „Cu condiția ca unul să nu se creadă nobil>> în sensul care se folosea în Transilvania de dieta de la Turda!”. Urmăriți de câte ori se folosește cuvântul nobil>> în textele maghiare traduse mai jos.)

Cartea secretă a maghiarizării

Dădeam noi câteva exemple, începând Menumorut, care și-a măritat fiica cu un

„duce” (prinț) al ungurilor din 907 până în 948Zoltán, al patrulea fiu al lui Árpád, continuând cu Iancu de Hunedoara,  renumit conducător militar, descendentul unui cneaz valah (român), pe nume Voicu, apoi cu fiul său Matei Corvin, strălucit rege al Ungariei, și nu în ultimul rând cu Sándor Petőfi, fost Petrovics, provenit din tată sârb și mamă slovacă, devenit cel mai mare poet maghiar și decedat probabil în 1949 la Albești, în Transilvania, cu alte familii valahe maghiarizate, ai căror membri doar așa putând urca pe scara vieții sociale și militare! Încă de la venirea ungurilor în actuala Ungarie și cu extindere în zonele vecine, a avut loc o  politică de maghiarizare şi asimilare a popoarelor nemaghiare de sub stăpânirea sa. O încetinire a procesului a avut loc după ocuparea de către Imperiul Otoman și crearea unei Ungarii „mai mici”, cu transformarea celei mai mari părți a teritoriului în pașalâc turcesc și cu declararea Transilvaniei ca principat sub suzeranitate otomană.

Ungaria după 1526

Partium alături de Transilvania în 1570

 

Procesul de maghiarizare s-a intensificat în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, după ce în 1867, Transilvania a intrat sub stăpânirea directă a Ungariei. Acum le era deschisă calea construirii Ungariei uninaţionale, oficializând mai vechea sa politică.

 

Imperiul Austro-Ungar la 1867

Așa cum observați pe harta de mai sus, sub dominaţia directă a Ungariei se aflau Transilvania și  zonele din Partium (teritorii din actualele județe AradBihorCaraș-SeverinMaramureșSatu MareSălaj și Timiș din România), teritorii cu circa 3 milioane de români, supuşi unei deznaţionalizări ridicate la rangul de politică de stat, mistificând şi recensămintele pentru a masca adevărul.

La data de 19 martie 1907,  Parlamentul ungar vota legile şcolare (Legile Appónyi,ministru al cultelor şi instrucţiunii) vizând desfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, slovace şi sârbe şi înlocuirea lor cu şcoli de stat cu limba de predare maghiară, în vederea întăririi procesului de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din cuprinsul statului ungar (19.III/1.IV). Acest conte Albert Appónyi, cel care a reprezentat Ungaria în procesele de despăgubire a optanților după Trianon, alături de contele Iuliu Andrássy, ministru de interne, erau cei care au inițiat elaborarea de către  Antal Huszár, translator în ministerul de interne, a unui tratat intitulat Românii din Ungaria (Románok Magyarországról), Budapesta, 1907, 953 p., care conţinea planurile şi măsurile pentru desfiinţarea românilor ca naţiune. Tratatul a fost tipărit în număr de doar 25 exemplare, exclusiv pentru uzul guvernului, având caracter strict secret şi confidenţial, şi a fost pus în aplicare chiar din anul apariţiei sale prin legile draconice amintite.

Ungurii se fac că plouă, chipurile nu există pe acolo, dar în România există două exemplare, unul la Biblioteca Universităţii din Cluj-Napoca, cu semnătura autografă a autorului, iar al doilea la Biblioteca Academiei Române. Ce se spune în introducere și în secțiunile lucrării puteți citi AICI și să vă închinați!

În Introducere, autorul pleacă de la constatarea că: în timpul din urmă românii din Ungaria manifestă în mod demonstrativ în contra caracterului naţional, unitar al statului ungar, căutând să-l transforme într-un stat poliglot pe baze federaliste (aluzie la cartea lui Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari,  în germană Vereinigte Staaten von Groß-Österreich, idee dezvoltată de o serie de învățați din jurul arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei care însă nu a devenit vreodată realitate, în care ridica problema transformării Austriei într-o confederaţie de state naţionale).

Propunerea de reorganizare a Austro-Ungariei făcută de Aurel C. Popovici

Statele fostei Iugoslavii și cele vecine lor în 2018

Iar dacă vă uitați cu atenție la cele două hărți de mai sus, a propunerii lui Popovici și cea de astăzi a Peninsulei Balcanice, veți înțelege unde se dorește a se ajunge, pentru care a fost încurajată destrămarea Iugoslaviei. Vă trebuie doar puțină imaginație. Legați totul și de ofensiva de a readuce regalitatea în România! Imperiul austro-ungar era format din 11 grupări etnice distincte importante, din care doar două, germanii și maghiarii (care împreună formau doar 44% din totalul populației la începutul secolului al XX-lea), dețineau monopolul puterii. Celelalte nouă grupări etnice majore (alfabetic – cehiicroații,italieniipoloneziiromânii,  rutenii,  sârbiislovenii și slovacii) dețineau roluri politice secundare.

Sistemul monarhiei duale al unchiului lui Franz Ferdinand, împăratul Franz Joseph, împărțise vechiul Imperiu Austro-Ungar în două jumătăți, una dominată de austrieci (Cisleithania) și cealaltă dominată de maghiari (Translethania). După o serie de demonstrații și răscoale a devenit însă evident că această situație în care două grupări etnice, aflate practic în minoritate, dominau celelalte grupuri etnice nu putea să mai reziste pentru mult timp.

Și ungurii se plângeau că aceste națiuni secundare au prefăcut toate instituţiile bisericeşti, şcolare, culturale şi economice în factori de luptă şi de instigaţie în contra statului ungar, a naţiunii ungare şi a limbii maghiare. Că din acest motiv au renunțat să specifice naționalitatea la unele recensăminte, cum vom arăta în continuare. Așa că volumul descrie complet organizarea, situaţia şi tendinţele tuturor acestor instituţii, însoţind-o de propuneri amănunţite, cu privire la măsurile pe care trebuie să le ia guvernul ungar pentru a încadra în mod sever întreaga viaţă a românilor în ideea de stat naţional ungar.
Secţiunea I a cărţii înşiră factorii care alimentează politica românească naţionalistă, îndreptată în contra statului naţional ungar: instituţiile financiare, fundaţiile, asociaţia culturală ASTRA, presa românească, activitatea agitatorică desfăşurată de deputaţii naţionalişti, de preoţii şi învăţătorii români. „Politica de stat ungară trebuie neapărat să ţină socoteală de raporturile numerice bisericeşti, şcolare, culturale şi economice ale românilor din patrie şi de politica ultranaţionalistă dusă de aceştia. Poate că astăzi, toate acestea ar mai putea fi strânse în cadrele ideii de stat ungar, dacă s-ar proceda cu o energie care să nu cunoască nici un fel de tocmeală”. Lectură ușoară iarAICI!

 Tratat despre maghiarizarea numelor

Și cu ce poți începe maghiarizarea, dacă nu cu numele de familie și prenumele sau cu numele de locuri (toponimele, de care vom scrie altădată)? Cum totul trebuia făcut conștiincios, cu sârg,  în 1881 a fost fondată la Budapesta „Societatea pentru Maghiarizarea Numelor” (Központi Névmagyarositó Társaság), iar Simon Telkes a fost numit președinte al acestei instituții. Societatea a inițiat și o campanie publicitară în reviste și ziare și prin trimiterea de scrisori pentru a convinge cât mai multe persoane de „necesitatea” schimbării numelui.

Sociatatea a propus reducerea taxei pentru schimbarea numelui, propunere acceptată de parlament, iar taxa a fost redusă de la 5 forinți la 50 de creițari. Vă redăm doar câteva prescripții din document („Hogy magyarositsuk a vezeték neveket?” – Cum să maghiarizăm numele de familie?), în care Simon Telkes, în anul 1898, indică la nivel instituţional şi particular, modalitatea de maghiarizare a numelor nemaghiare, ale cărei consecinţe le trăim şi acum. În urma acestui demers, a sporit cazurile de schimbare a numelui în 1881 și 1882 (cu 1261 și 1065 nume schimbate) și au continuat în anii următori cu o medie de 750-850 pe an.

 

Cum să maghiarizăm numele de familie”

 

 

Simon Telkes, Hogy magyarositsuk a vezeték neveket? Budapesta, 1898

 

 

  1. Numele maghiar

 Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocă şi ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre.

S-ar putea spune că numele maghiar reprezintă crezul politic. Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie maghiar, află destule modalităţi ca să-şi schimbe numele. Mulţi spun: Numele nu contează, sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alţii! Ei flecăresc şi noi trebuie să-i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o dovedesc prin fapte? De ce ne scot ochii afirmând că tatăl şi bunicul lor şi-au purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemţi, slovaci etc. şi s-au mulţumit cu starea şi cu numele lor.

Cu totul alta este situaţia noii generaţii, ce se declară cu mândrie maghiară, şi totuşi îşi mai păstrează numele cu care strămoşul slovac sau german s-a fălit, respingând bănuiala de a trece drept maghiar. Această generaţie ar trebui să renunţe la tradiţia conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală şi să se ridice la înălţimea la care numai geniul naţional se poate ridica, adică să rupă cu obiceiurile învechite şi să nu se preocupe de prejudecăţi, demonstrând elocvent sentimentele maghiare.

Nu numai nobleţea, ci şi numele obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu-şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de naţiune şi patrie, nu contează că este maghiar, deoarece numele său l-ar dezminţi.

Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui întâmpină două principale dificultăţi: tradiţia şi prejudecăţile. Cu prima putem termina repede, întrucât ruperea verigilor naţionale nu produce decât neplăceri neînsemnate şi, faţă de gravitatea problemei, nu poate fi luată în seamă. Cu prejudecăţile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri burgheze. Prejudecăţile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile conservatoare ale nobililor, care îşi păzesc cu străşnicie numele aristocratic.

Unii dintre aceştia îşi descarcă mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetăţean de origine obscură îndrăzneşte să-şi ia un nume cu rezonanţă similară. În schimb, uită că orice cetăţean poate să-şi câştige o faimă, dând strălucire şi glorie numelui său. Aşadar, nimic nu-l poate împiedica pe omul de rând să-şi obţină doritul nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-şi alege nume vestite, dar socotim că văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate.

Unii domni, temându-se să nu se compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur şi simplu prăpăstioşi. De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o ştire despre arestarea de către poliţie la Szigetvár, a hoţului de buzunare Zrinyi Miklós. E posibil ca ziarele să fi transmis o astfel de ştire poliţistă. S-ar putea întâmpla să fie o glumă de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvár, ceea ce dovedeşte clar că ştirea poliţistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui glorios.

Ar fi păcat să ne împiedicăm în astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit nume istorice (nemaghiarizate) în dosarele tribunalelor, le-am trecut pe ordinea de zi fără ezitare, deoarece şi purtătorii acestor nume istorice sunt oameni ca toţi oamenii. Falsele motive nu vor bloca – şi în această privinţă suntem absolut liniştiţi – avântul liber luat de procesul maghiarizării numelui.

Aşa cum numele ne ajută să ne deosebim unii de alţii, tot aşa el trădează naţionalitatea. Aici însă se află punctul nevralgic al Ungurilor. În literatura, ştiinţa şi arta noastră unele nume de vază au rezonanţă străină şi deseori nu sunt considerate ca maghiare, ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigiu al culturii noastre în străinătate. Din acest motiv străinătatea ia cunoştinţă de noi atât de greu şi atât de lent. Cu câţiva ani în urmă, presa şi opinia publică au primit cu mare bucurie şi au felicitat ideea maghiarizării numelor, fără să caute pricină şi să se neliniştească de viitorul şi consecinţele acestei acţiuni. Astăzi, când mare parte de nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt apreciabil, apar falşii profeţi, care se vaită frângându-şi mâinile: Ce-o să iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunyadi? Ca şi cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate.

Bizuindu-ne pe sentimentul naţional maghiar, recunoscut la timp de cel mai şovin împărat din Occident, credem că cei şovăielnici şi de rea credinţă se vor convinge că maghiarizarea numelui va realiza o consolidare unică şi monolită a societăţii maghiare, în locul actualei societăţi pestriţe.

 

 

  1. Cum maghiarizăm numele de familie

 

Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să nu lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută, ungurească, frumos şi lesne de pronunţat chiar şi pentru un străin. Se vor evita numele strălucite şi de rezonanţă istorică, în toate cazurile posibile. Numele nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire, să se vadă că este unguresc. Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să fie evitate. Pentru a înlătura confuziile, nu se recomandă frecventele nume maghiare, precum: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehér (Albu), Fekete (Negru), Kovács (Fieraru), Molnár (Moraru), Szabór (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum şi numele de botez lesne de tradus şi de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face cum îl taie capul, dar dacă ţine să ia nume vechi, să cumpănească mult, pentru a nu căşuna necazuri rudelor în viaţă. Dealtfel, bunul simţ impune, de pildă, să nu fie adoptate nume ca Batthyány, Hunyadi, Rákóczi, Széchenyi etc., nici nume de naţiuni, nici nume nobiliare, ca Bánfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi etc. Mulţi cred că un y la coada unui nume poartă o semnificaţie nobiliară, dar se înşeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de-a face cu un nume mai vechi. De altfel, nobilimea din judeţele din partea Ardealului socoteşte corectă scrierea numelui cu i. Cei care doresc să-şi maghiarizeze numele recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginaţie bolnăvicioasă. La alegerea noului nume recomandăm să se ţină seama de următoarele elemente:

  1. De locul naşterii, al comunei, al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obţine un ireproşabil nume maghiar, ca: Aradi, Békési, Csabai, Diószegi, Erdi, Füredi, Gömöri, Haraszti, Ipolyi, Jánosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Némedi, Oroszi, Perháti, Romhányi, Selmeczi, Turi, Vári, Zágori etc. Dealtfel, toponimia noastră conţine un mare depozit de nume originale de localităţi cu pronunţarea maghiară atât de bună, încât folosirea lor la alegerea noilor nume este tuturor recomandată cu căldură.
  2. Meseriaşul sau neguţătorul va proceda în mod corect dacă, pur şi simplu, se va numi după meseria sa. Astfel de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bányász (Minieru), Cserepes (Ţiglaru), Csipkés (Brodeza), Dóbós (Toboşaru), Dudás (Gornistu), Ernyös (Umbrelaru), Erszényes (Poşetaru), Faragó (Sculptoru), Festö (Boiangiu), Gelencsér (Căldăraru), Gyertyás (Lumânăraru), Hajós (Corăbieru), Halász (Pescaru), Into (Paznicu), Iuhász (Văcaru), Juhász (Ciobanu), Jogász (Juristu), Kömives (Zidaru), Kalapos (Pălărieru), Lakatos (Lăcătuşu), Lancos (Lănțosu), Mester (Meşteru), Mészáros (Măcelaru), Nyerges (Curelaru), Nyro… (Tundeoaie), Oltó (Pompieru, Stingătoru), Óstórós (Căruțașu), Pósztós (Postăvaru), Puskás (Puşcaşu), Révész (Pilotul), Rajzós (Desenatoru), Sütö (Brutar), Szitás (Sitaru), Timár (Tăbăcaru), Udvarós (Curteanu), Útas (Drumeţu), Vadász (Vânătoru), Vedres (Vădraru), Bóltós (Băcanu), Csaplár (Barmanu), Itczés (Cârciumaru), Kalmár (Negustoru), Köblös (Burduhănosu), Lísztes (Făinaru), Pénzes (Bogătaşu), Szatócs (Băcanu), Szattyános (Pielaru), Töszér (Balsamu), Tárnok (Magazioneru) etc.

 

  1. Intelectualii pot să-şi ia numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kántor (Cantor, Crâsnic, Dascălu), Tanitó (Învăţătoru), Iró (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofiţeru), Hadnagy (Locotenentu), Bajnok (Campionu), Csatlós (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru), Harczos (Luptătoru), Hajdú (Haiduc), Kardhordó (Scutieru), Lándzsás (Lăncieru), Pórószló (Jandarmu), Puttantyos (Vieru), Pánczélos (Armurieru, Panţâru), Tóbórzó (Toboșaru), Vivó (Scrimeuru), Várnagy (mai marele cetății, Hatmanu), Várör (paznic de cetate), Vezér (Căpetenie), Zászlós (Stegaru), Szóldós (Lefegiu, Mercenaru) etc.

 

  1. Îndeletnicirile străbune, pescuitul, vânătoarea, silvicultura, etc., muncile câmpului, ale pădurii, grădinăritul etc. pot furniza un mare număr de nume cu o bună pronunţare maghiară. Astfel: Szántó (Plugaru), Vetö (Semănătoru), Arató (Secerătoru), Koszás (Cosaşu), Gulyás (Văcaru), Kertész (Grădinaru), Cserkész (Cercetaşu), Erdész (Păduraru), Gazda (Gazdă), Ör (Paznicu), Csösz (Jitaru, Gornicu), Majoros (Fermieru), Szemzö (Sămânțaru), Szedö (Culegător), Cséplö (Batozaru), Hajtó (Gonaciu), Kenyeres (Brutaru), Sajtos (Brânzaru) etc.
  2. Cei ce doresc să păstreze amintirea naţionalităţii strămoşilor, pentru nepoţii de mai târziu, pot recurge la nume ca: Avár (Avar), Bajor (Bavarezu), Bolgár (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez), Dalmát (Dalmaţianu), Horvát (Croatu), Hún (Hunu), Görög (Grecu), Jasz (neam din regiunea Tisei), Kún (Cuman, neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Labancz (tagmă militară), Magyar (Maghiar), Német (Neamțu), Lengyel (Leahu), Órósz (Rusu), Örmény (Armeanu), Oláh (Valah, Român), Palócs (Plavu, Ruteanu), Szász (Sas), Székely (Secuiu), Tatár (Tătaru), Tót (Slovacu) etc.
  3. Blondul poate să ia numele de Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguţ, poate să ia numele de Drăguţ, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit. Astfel unii îşi pot lua numele de Aranyós (Auraru, Bijutieru), Buzgó (Harnicu), Bánó (Întristatu), Csöndes (Liniştitu), Csinós (Elegantu), Dicső (Gloriosu), Elmét (Mintosu), Jámbor (Blându), Takarós (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alţii pot să-şi aleagă numele de Beszédes (Vorbăreţu), Vig (Veselu), Virág (Florea), Barát (Prietenar), Ifijú (Junele), Öreg (Moşu), Ös (Străbunu), Derék (Încrezătoru), Dólgós (Harnicu), Fürge (Dibaciu), Jó (Bunu), Jeles (Eminentu), Heves (Pripitu), Vitéz (Viteazu) etc.
  4. Oricine poate să se adreseze celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Csóka (Cioară), Farkas (Lupu), Fürj (Potârniche), Hóllo (Corbu), Sas (Vultur), Sólyóm (Şoimu), Rigó (Privighetoare), Róka (Vulpe), Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), Rózsa (Secara), Fenyö (Bradu), Aczél (Oţelu), Arany (Aurel), Réz (Arămaru), Vas (Fier) etc.

 

  1. Numele se obţine după ziua de naştere, după anotimp, după munţi, după văi, după ape, după lacuri, după epoci etc. De pildă Szerda (miercuri), Péntek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyár (vară), Eszaki (de nord), Déli (de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szél (vânt), Kárpáti (din Carpaţi), Vágvölgyi (din Valea Vagului), Tisza (Tisa), Balaton, Maros (Mureş), Körös (Criş) etc.
  2. Nimeni nu va fi potrivnic dacă cineva îşi va lua numele de Elsö (primul), Második (Secundu, al doilea), Harmös (Harmadik, al treilea), Négyes (al patrulea) etc. sau ceva asemănător.
  3. Numele devine maghiar dacă se adaugă substantivelor sufixul s, as, es, ös, sau verbelor litera ó, ö, cu ajutorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kérni (a cere, a ruga) devine Kérö (petiţionar, solicitator, solicitant), de la mérni (a măsura) se ajunge la Mérnö (măsurător), védeni (a apăra) dă Védö (apărător), döntöni (a hotărî) devine Döntö (cel ce hotărăşte) sau Aczélos (oţelar), Boros (podgorean), Cserjés (tufăriş), Dinnyés (bostănar), Egres (agriş), Füves (pajişte), Fenyves (brădet), Gyökeres (rădăcinos), Hegyes (vârf), Ijász, Járatos (umblăreţul, uliţarni¬cul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarász (păsărar), Nótás (cântăreţ), Párto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes (cumsecade), Sodros (şuvoi), Szabados (om liber), Tölgyes (stejar), Tüskés (spin), Ugrós (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc.
  4. Onomastica ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obţine tonalitatea maghiară corespunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovács (fierar), din Wagner derivă Bognár (dulgher), din Drechsler derivă Esztergályos (strungar), din Schnitzer derivă Faragó (strungar), din Weber se ajunge la Takács (ţesător) etc. Tălmăcirea numelui străin să se facă în aşa fel încât să nu trezească în mintea omului senzaţia că are de-a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt mai rele decât originalele, deoarece nu sunt nici maghiare, nici germane. Nume ca Mayerfi, Mánffi, Keszlerffi etc. nu-s cu nimic mai bune decât Deutschi sau Ofeni etc. Mai bine Buchberger decât Könyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai sus, ne dăm seama, fără tăgadă, că avem de-a face cu o traducere străină. Numai atunci ar fi considerat maghiar un astfel de nume, când în ţară ar exista o comună cu numele Könyvhegyi. Decât să facem din Ankerschmied, Vasmacskakovácsi (făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Könyöki (al cotului), mai bine Mayer să rămână Mayer şi Keszler, Keszler.
  5. Romancierii noştri Jókai, Jósika, Eötvös, Kemény etc., poeţii noştri Petöfi, Arany, Vörösmarty etc., dramaturgii noştri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Dóczi, Rákosi, Tóth etc., istoricii noştri Horvát, Szalay, Varga etc. şi, în general, operele scriitorilor noştri reprezintă tot atâtea nume adevărate, cu o bună şi frumoasă sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastic pot fi alese, cu curaj şi din belşug, nume ca Bátori, Béldi, Bárczai, Cserei, Kapuvári, Kárpáti, Madocsai, Perényi, Simonyi, Szécsi, Szentirmai, Telegdi, Ujlaki, Várdai, Zólyomi.

Nu intenţionăm epuizarea modalităţilor corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim pe cele mai importante şi mai potrivite, recomandându-le spre a fi urmate. Gustul personal fiind variabil, nu este lesne s-o nimereşti la alegerea numelui. Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor vechi. Aici hotărăşte îndeosebi bunul simţ. Cel ce doreşte să ia un nume nou, face bine dacă cere părerea unei persoane de specialitate.

 

III. Îndrumări pentru maghiarizarea numelui

 

  1. În cazul cel mai simplu de maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naştere şi actul de rezidenţă.
  2. Despre certificatul de naştere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepţie, certificatul de naştere, de botez şi de rezidenţă. Dacă un tată are mai mulţi copii, va scoate pentru fiecare câte un certificat de naştere. Aşa-numitul certificat de familie nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se specifice volumul, pagina şi numărul de înregistrare în certificatul de naştere.
  3. Despre timbru. Pe cerere se aplică un timbru de 50 de creiţari, pentru fiecare persoană adultă, ca şi pentru întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, şi pentru acesta se va plăti separat 50 de creiţari. Conform legii, cu o cerere se pot adresa mai mulţi sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plăteşte pentru fiecare adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de 15 creiţari.
  4. Cum se face o cerere de maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură şi adresă, să nu fie trecută în cerere meseria. În oraşele cu privilegii regale şi în localităţile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului. În localităţile mai mici sau mai mari cererea se adresează şi se înaintează prim-pretorului, solicitându-se autorităţii respective să o trimită cu referat favorabil (prin notar şi prin subprefect) Ministerului de Interne. Cel care a întocmit o astfel de cerere, înaintând-o personal autorităţii competente şi cerând în acelaşi timp o audienţă, va scurta şi va accelera prin aceasta întregul procedeu.
  5. Rezidenţă şi cetăţenie. Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de rezidenţă se obţine din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani şi a plătit dările. Minorii se bucură fără excepţie de dreptul de rezidenţă în localitatea de domiciliu a părinţilor. Străinul care timp de cinci ani a locuit în ţară, chiar în localităţi diferite, a plătit impozit şi este înscris în registrele electorale beneficiază de cetăţenie maghiară. Pe certificatul de rezidenţă, autoritatea se poate pronunţa cu privire la comportamentul moral, procedeu prin care executarea şi rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă şi mai simplă. Dacă cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod obligatoriu un timbru de 50 de creiţari. (Fö- és sz.-v. pénzügyigazg. 87.708 sz./ III.-1986).
  6. Conform ordinului circular nr. 84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetăţenie. În schimb, sunt obligate să-şi dovedească calitatea cu un certificat sau o declaraţie prevăzută cu ştampila şefului lor. Acelaşi procedeu este valabil şi pentru învăţători. Pe cerere se va menţiona: Solicitantul este funcţionar (învăţător etc.) şi dovedeşte calitatea sa de angajat aici. Urmează data, iscălitura şi ştampila.
  7. Nu se cere certificat special de moralitate. Autoritatea cercetează viaţa morală a cetăţeanului din oficiu şi, pe baza datelor, îşi exprimă părerea.
  8. Cum se procedează cu minorii şi orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său, dar el însuşi nu-şi schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în numele minorului.
  9. Minorii fără părinţi, care îşi câştigă singuri existenţa, dovedind aceasta prin certificat, pot cere orfelinatului dovada de majorat. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri.
  10. Minorii orfani pot, de asemenea, să-şi maghiarizeze numele, cu condiţia ca mama, ca tutore natural, sau tutorele oficial, să-şi dea asentimentul. Şi în acest caz este mai potrivit ca tutorele să se adreseze mai întâi, prin cerere netimbrată, la orfelinatul respectiv, solicitând aprobarea acestuia şi numai după primirea acordu¬lui şi ataşarea dovezii, să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul se aplică la copiii vitregi, ca şi la minorii nelegitimi.
  11. Pentru obţinerea avizului necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în oraşe primăriei, iar la ţară, capitalei de judeţ, adică oficiului prim-pretorului şi, numai în baza avizului acestuia, Ministerul Regal de Interne va permite schimbarea numelui.
  12. Femeia divorţată poate să ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să ataşeze hotărârea judecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să ataşeze aprobarea orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne nu îngăduie văduvelor să maghiarizeze numele soţului defunct.
  13. Cetăţenii care trăiesc în străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autorităţile legale respective sau direct Ministerului Regal de Interne.
  14. Locuitorii din Croaţia şi Slovenia se bucură de toate drepturile de cetăţenie şi pot înainta cererea pe calea autorităţilor de resort sau direct Ministerului Regal de Interne.
  15. Despre nume. Numele este la libera alegere, dar ar fi de dorit să se ţină seama de legile limbii şi de cele ale modestiei şi esteticii etc. Se recomandă solicitarea părerii specialiştilor în această materie.
  16. Ministerul Regal de Interne aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aá, oó, eö, ch, th, ts, ss, ff, y etc. îngreunează procedeul de rezolvare. Cel care îşi scrie numele altfel decât i-a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne nu dovedeşte bună-credinţă şi săvârşeşte o greşeală care poate fi pedepsită.
  17. Despre decizie. Permisiunea de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în oficiosul Budapesti Közlöny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar aceste foruri anunţă pe solicitant şi îndeplinesc formalităţile. Publicarea în Budapesti Köslösny are valoare de act oficial.
  18. Despre folosirea numelui. Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial. Cine îl întrebuinţează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credinţă, săvârşeşte o greşeală. După aprobare, în schimb, folosirea noului nume nu numai că este legală, ci şi obligatorie.
  19. Maghiarizarea numelui cu menţinerea calităţii nobiliare. Cel ce ţine ca prin maghiarizarea numelui să-şi păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestăţii Sale, iar dovada descendenţei directe o va înainta prin Ministerul Regal de Interne. Calitatea nobiliară trebuie dovedită la Prefectură şi numai pe baza unui document complet şi corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar şi în ortografia veche. Pe o asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creiţari.
  20. Maghiarizarea numelui la soldaţi. Soldaţii majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică o cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori, tatăl se adresează forurilor militare sau forurilor unde domiciliază. Se recomandă soldaţilor să-şi însuşească numele vitejilor maghiari.
  21. Nu este nevoie să se facă dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea copiei hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în diplome, acte sau în cartea funciară. În asemenea cazuri, se arată decizia sau copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face biroul subprefectului sau consiliul orăşenesc.

 

  1. Date privind istoria maghiarizării numelui

 

Procesul de maghiarizare a numelor în ţara noastră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek, sub regele Matei, un mare număr de ostaşi de naţionalitate maghiară şi-au maghiarizat numele, numai pentru a-şi dovedi credinţa faţă de rege şi ataşamentul faţă de Unguri. În acest fel, o mulţime de persoane cu sonore nume străine, cu cetăţenie maghiară, au ţinut să dovedească în mod indubitabil, prin schimbarea numelui, ataşamentul lor la naţiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind Szakáll, Kürschner (Blănaru) Szücs, Tischler (Tâmplaru) Asztalos, Kannengiesser (Olaru) Kannagyártó, Weber (Ţesătoru) Takács, Salzer (Săratu) Soós, Weiss (Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Szñorños, Goldschmidt (Auriu) Aranyos, Kraus (Dantelatu) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges, Scherer (Frizeru) Nyiró, Kauffmann (Negustoru) Kalmar.

 

Numele de botez dăinuie de la începuturile creştinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În patria noastră, ca şi în alte părţi, societatea bogată şi distinsă îşi lua numele după cetăţi şi moşii. Cetăţenii şi iobagii au început să folosească numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, în scopul de a menţine evidenţa populaţiei, statele au impus în mod obligatoriu însuşirea unui nume de familie. Dar, înainte de a se fi petrecut aceasta, societatea însăşi i-a scos în relief pe cei mai distinşi reprezentanţi ai săi,  prin adăugarea sufixului fy (al lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au  apărut la noi nume ca Geröfy, Pálfy, Péterfy. Acelaşi efect se obţine la neamurile slave prin adăugarea lui its şi vits, cu valoarea lui fy sau cu acelaşi înţeles; la neamurile germane, la saşi, prin sohn, son, sen; la naţiunile latine prin i, la spanioli şi la normanzi prin ez şi fitz, iar la irlandezi şi scoţieni prin Mac şi O. Adăugate la numele tatălui, particulele respective arată originea (noi am zice și la arabi : „ibn al”).

În patria noastră, folosirea numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum rezultă din registrele judeţelor. Prima constrângere în acest sens a săvârşit-o împăratul Iosif al II-lea împotriva evreilor care ţineau cu fanatism la tradiţiile lor şi nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben la numele tatălui. Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s-a dispus ca, fără nici o excepţie, fiecare evreu să-şi ia un nume german şi să-l poarte neschimbat toată viaţa.

În această decizie, par. 1 sună astfel: Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu 1 ianuarie 1788, sunt obligaţi să poarte nume de familie, tatăl de familie pentru familia sa, tutorele pentru orfanii săi, celibatarul pentru sine, deoarece nu se află nici  sub ocrotirea tatălui, nici a tutorelui, nici în curatelă. Femeile necăsătorite vor primi numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al soţului. Fiecare persoană, fără deosebire, trebuie să-şi ia un nume german, pe care nu-l va părăsi toată viaţa.

Peste tot şi în toate epocile s-a practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogăţite şi-au luat numele după moşia lor. Alţii şi-au luat nume slovace sau nemţeşti după denumirea moşiilor lor, iar cei mai mulţi şi-au modelat numele după pronunţarea populară. (Aşa a făcut, de pildă, o ramură a familiei Rudnay din judeţulNyitra, care s-a stabilit în judeţul Trencsén, devenind Rudnyánsky).

Împăratul Francisc, înţelegând însemnătatea evidenţei numelui în domeniul instrucţiunii publice, al impozitului şi al poliţiei, a chemat în audienţă, în anul 1814, pe cancelarul Curţii şi i-a cerut să raporteze dacă există, iar dacă nu, să se  efectueze neîntârziat această evidenţă a populaţiei.

Primul ordin al împăratului Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării numelui, prevede cu străşnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără aprobarea autorităţilor locale şi numai în baza unor motive bine întemeiate, ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică celor ce încalcă ordinele superioare şi dispoziţiile publice legale. Cu toate acestea, schimbări de nume fără autorizaţie s-au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată cu propria mână de împăratul Francisc, la 13 aprilie 1815: Dragă Conte Erdödy! La 8 octombrie anul trecut am semnat o ordonanţă referitoare la schimbarea abuzivă a numelui în Ungaria. Văd totuşi că situaţia se perpetuează şi repet recomandarea mea către cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile necesare şi a se pune capăt acestui abuz, aplicându-se măsuri legale împotriva celor ce încalcă ordinele mele. Veţi da un raport amănunţit asupra măsurilor luate. Viena, 13 aprilie 1815. Franz, m.p.

La evidenţa angajaţilor, s-a dispus, în temeiul ordonanţei, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în această localitate, să-şi schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu evidenţa, de asemenea domiciliat în această localitate, să devină Dömötör; ca Linczenpolcz, furnizorul Curţii, să devină Nyilassy; ca Hollober, expeditorul Curţii, să fie Hollóbér, ca Hink să devină Hinká, ca Hoffmann, lăcătuş din Pozsonyi şi paznic al palatului, să se numească Hoffmányi, ca Seemann, furnizor al Curţii, să fie Zemány, ca Paidl Marchegg să se transforme în Paydly, ca Buzády, cantaragiul sării din Mohács, să devină Buzádfy şi König, şeful serviciului de sare din Pozsony, să se scrie Király.

Pentru reglementarea schimbării numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s-au emis mai multe ordonanţe, care se păstrează în arhivele statului. Astfel, ordinele din 1815 şi 1817, referitoare la greco-catolici, prevăd că sufixele its şi vits se pot păstra, cu condiţia de a fi folosite în permanenţă. Spre a se împiedica maghiarizarea arbitrară a numelor germane, s-a emis un ordin circular la 9 mai 1815, cu efect retroactiv, către toate autorităţile, prin care se interzice nu numai schimbarea, ci şi modificarea numelui prin adăugarea sau scoaterea unor părţi de cuvânt, litere, silabe sau semne.

Primele maghiarizări masive ale numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii decembrie 1848 şi de la 1 iunie 1849 până la sfârşitul războiului de eliberare. În prima perioadă şi-au maghiarizat numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua, un număr de 148 de persoane majore.

Guvernul absolutist, prin ordinul nr. 3366 din 1849, s-a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, dând dispoziţii ca cetăţenii să-şi reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în ilegalitate schimbările de nume, dar nu a interzis posibilitatea schimbării lor în viitor, are următorul aspect:

Comunicatul nr. 43

Către guvernatorii civili şi militari ai Împăratului şi Regelui, referitor la schimbările de nume făcute cu aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 1849.

În cursul anilor trecuţi şi în anul curent s-au săvârşit frecvente schimbări de nume, fără ca, pentru aceasta, să fi apărut o aprobare legală anterioară. S-au înregistrat cazuri când unele persoane au fost obligate, contrar voinţei lor, să-şi schimbe numele.

Pentru ca această chestiune maghiară să se reglementeze, evitându-se încurcăturile în raporturile familiare, pentru asigurarea proprietăţii particulare, pentru a se acorda posibilitatea celor interesaţi de a scăpa de abuzurile la care au fost supuşi conform ordonanţei emise, în acord cu Ministerul Imperial şi Regal de Interne, se ordonă, în vederea aplicării în marele Imperiu, următoarele:

Se declară nule şi neavenite directivele date de Ministerul maghiar dizolvat, cu privire la schimbările de nume făcute fără aprobare superioară. Autorităţile  sunt obligate ca, în actele oficiale, să treacă în scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză.

De aici înainte, pentru aprobarea schimbării numelui, se va face o cerere prin autorităţile de Stat către Ministerul de Interne Împărătesc şi Regal. Se vor înainta aceleaşi acte doveditoare care au fost necesare potrivit ordinelor anterioare.

Wohlgemuth,

General adjunct>>

Din motive lesne de înţeles, potrivit obiceiului, unii au reluat şi folosesc parţial până în prezent vechiul lor nume originar. Cei mai mulţi, în schimb, încălcând ordinul, şi-au menţinut, adică şi-au reluat numele maghiarizat, şi trăiesc cu el până azi. Ca să se pună capăt acestei inconstanţe, după restabilirea drepturilor noastre constituţionale, Comitetul central al Societăţii de maghiarizare a numelui s-a adresat Ministerului Regal de Interne, spre a lămuri dacă decizia anterioară, cu privire la maghiarizarea numelui, îşi mai păstrează valabilitatea. La care, Alteţa Sa Ministrul de Interne, prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897, a aprobat  în principiu valabilitatea maghiarizării numelor din anii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea interesată trebuie să formuleze o nouă cerere.

Răspândirea maghiarizării numelui n-a putut fi oprită prin ordonanţa din 15 decembrie 1849, dată de către guvernatorii civili şi militari ai Împărăţiei şi Regatului şi, în 1850, împuternicitul împărătesc şi delegatul civil, prin ordinul 3724/G, articolul a, constrânge la respectarea dispoziţiilor anterioare şi, în acest scop, emite un nou ordin către autorităţile judiciare ale ţării, cu următorul conţinut:

Înţelegând că numărul cererilor de schimbare a numelui de familie, chiar fără vreo justificare sau un temei bine determinat, creşte din zi în zi, şi ţinând seama de legea nr. 2905 / G din 27 noiembrie anul anterior, sunt nevoit ca, de acum înainte, să pretind ca cererile de schimbarea numelor patronimice – pe cale de verificare de către autorităţile politice competente – să conţină răspuns la următoarele probleme: Dacă petiţionarul este de origine nobiliară şi dacă există vreo familie care mai poartă acelaşi nume şi, în caz afirmativ, dacă are de obiectat ceva. Dacă schimbarea numelui are o justificare temeinică. Toate cererile care nu îndeplinesc aceste condiţii se vor respinge neîntârziat.>>

Drept urmare acestui ordin, din 1853 până la sfârşitul anului 1859, s-au făcut numai nouă schimbări de nume şi patru maghiarizări. În 1854, jandarmul Weisz Márton, domiciliat în Buda, şi-a maghiarizat numele în Fejér (Albu); în 1857, pietrarul Goldberger Ferencz din Pesta şi-a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); Oppenheim Alajos, gestionar de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, şi Guttmann Mihály, funcţionar la primăria din Kassa îşi schimbă numele în Bányai. În 1851, Helley Ferencz, cu domiciliul în Pozsonyi (Bratislava, n.n.), şi-a schimbat numele din maghiară în germană, devenind Helly, şi tot atunci Szarvassy Frigyes, domiciliat înPesta, a devenit Gans. În 1855, Boskovits Leó, negustor în Pesta, a devenit Bunger; în 1856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s-a transformat în Stern; în 1854, Negyelszki Lórincz din Sopron, maior pensionar, şi-a schimbat numele în Niedzielsky; în 1853, contele Pálffy Ferencz, funcţionar la Ministerul de Interne, şi-a luat numele de Lipót Daun-Pálffy; în 1854, Pfeffersamen Aron, calfă de neguţător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska din Pozsonyi a devenit Flette şi tot atunci soldatul Schwartz Márkus din Kassa (Košice) a devenit Tolvetzky. Amintim totodată că, în 1860, Rényi Rudolf, şeful cărţii funciare din Kassa, şi-a schimbat numele în Schreiner, iar autorităţile din Sopron 1-au obligat pe Egerváry József, nume ilegal luat, să revină la vechiul său nume, Mausperger.

Pe măsura evoluţiei vieţii noastre constituţionale, începând cu anul 1861, s-a redeşteptat tendinţa de maghiarizare a numelui, iar mişcarea patriotică i-a dat un puternic imbold. 213 nume noi au fost adoptate în 1861 şi 332 de nume noi în 1862.

De la această dată, maghiarizarea numelor a devenit mai lentă şi mai greoaie. Se ştie că, până în 1850, în ţara ungurească nu exista timbru şi, după prima lege provizorie a timbrului (intrată în vigoare la 1 octombrie 1850), fiecare cerere înaintată autorităţilor s-a timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creiţari. Legea provizorie a timbrului a suferit modificări în 1862 şi, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1863), valoarea timbrului pentru schimbarea numelui s-a stabilit la 5 forinţi. Prin această majorare procesul de maghiarizare a numelor a înregistrat o scădere. În anul 1863 s-a atins cifra de 130, în 1864 s-a ajuns la 83, în 1865 la 67 şi în 1866 la 72. După inventarul Ministerului de Interne, aprobările pentru schimbarea numelui date de autorităţile locale, de la 1853 la 1867, sfârşitul lunii februarie, arătau astfel: 1853-1;    1854-5; 1855-1;1856-1;    1857-2;    1858-3;    1859-0;    1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130; 1864-83; 1865-67; 1866-72;1867 până la sfârşitul lui februarie-21. Total = 933.

Maghiarizările de nume cu i sau cu y s-au făcut adeseori fără gust, ca: Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi (al locţiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), Iramfi (copilul iuţelii) etc. Se întâlnesc, în schimb, şi dintre cei care au luat nume cu frumoasă rezonanţă maghiară. Astfel: Karikás (rotofeiul), Biró (jude), Bodor, Pogány (păgân), Bognár (dulgher), Pásztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute, piatră de gresie folosită pentru ascuțit uneltele tăioase, acer), Sipos (fluier), Sulyok (greoiul), Boda, Rudas (oişteanu), Kún (neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Küzdö (luptătorul), Sass (vultur), Csengö (sonerie) etc.

Familia Trsztyenszky din Nyiregyháza (pe unde avem rude), cu cei şaptesprezece membri, şi-a schimbat numele în Nádasi, iar familia Reményi, cu cei nouă membri ai săi, şi-a    schimbat numele din Hoffmann. Cu privire la ocupaţii şi câştiguri, cei mai mulţi dintre noii maghiarizaţi fac parte din corpul funcţionarilor. Între aceştia numărăm subprefecţi, primari, notari principali, secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann din judeţul Bihor şi-a schimbat numele în Szitányi.

Cele 933 schimbări de nume efectuate între 1853 şi 1867, categorisite după venituri şi ocupaţii, arată astfel la sfârşitul lunii februarie: Funcţionari – 151; Meseriaşi – 99; Comercianţi – 80; Preoţi, profesori, învăţători – 75; Medici – 57; Elevi – 48; Avocaţi – 40; Moşieri – 39; Ingineri – 19; Farmacişti – 16; Proprietari de restaurante – 15; Soldaţi – 9; Alţii, probabil intelectuali – 39 etc.

După desemnarea, în 1867, al celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat un nou avânt şi mulţi cetăţeni veritabili s-au grăbit să-şi exprime deschis, pe această cale, satisfacţia patriotică. De atunci, Ministerul  de Interne Imperial şi Regal a pregătit, la fiecare jumătate de an, cu regularitate, o listă oficială cu privire la schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul subprefecturilor judeţene şi la consiliul orăşenesc, în scopul de a ţine la zi oficiile stării civile cu schimbările de nume, spre a fi înregistrate şi a se găsi în permanenţă urma lor. După aceste publicaţii, la câte o jumătate de an, evoluţia schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârşitul anului a 1880, a fost următoarea: 1867 martie – 1868 sfârşitul anului – 522; 1869 – 217; 1870 – 163; 1871 – 145; 1872 – 134; 1873 – 140; 1874 – 139; 1875 – 175; 1876 – 152; 1877 – 193; 1878 – 191; 1879 – 213; 1880 – 293. Total = 2.677.

În viaţa noastră constituţională, mişcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 şi 1862, precum şi în anii 1867 şi 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Şi după această dată, cu o variaţie mai mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a continuat, deoarece societatea şi ziarele s-au interesat mereu de acest proces, dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne şi să ţină treaz interesul public pentru maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la realizarea practică a acestui proces.

În Szegedin (locul de naştere al autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hiradé), autorul a făcut apel pentru întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei maghiarizări. El s-a referit la ordinul ilegal al împăratului Iosif al II-lea din 23 iulie 1787, prin care aceştia au fost forţaţi să-şi ia nume germane şi le-a atras atenţia căa sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a dărâmării acelui zid al ruşinii ridicat de împărat cu de la sine putere spre a-i despărţi de concetăţeni şi de a-şi dovedi pe această cale ataşamentul ferm la naţiunea maghiară.

Acest apel a găsit un răsunet favorabil în rândul evreimii şi în presa cotidiană, dar nici de data aceasta n-a pornit o mişcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat în îndeplinirea operaţiilor de maghiarizare a numelor. Totuşi, sămânţa a fost aruncată şi, privind cifrele de mai sus, putem constata că numărul numelor maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor. Dup[ ce ați citit mai sus despre maghiarizare, veți avea surpriza în postările următoare să citiți despre recensămintele populației și împărțirea populației transilvaniei pe naționalități sau etnii. Mulțumesc lui Dolores C. și Vioricăi N. pentru ajutor în corectarea ortografiei maghiare și corectarea traducerii.

 

Să fiți (prea)iubiți!

Constantin NIŢU (Ardelean după nevastă; că dacă te întreabă oarecine „- De inghe ești?”, răspunzi mereuaș: „ De inghe-i muierea!” Și nu-mi pare rău…)

 

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro

Alioșa .

Al Doilea Război Mondial vs.TRANSILVANIA !!!

mai 9, 2018

Motto:

” Cine uită ISTORIA, nu merită ” ( Nicolae IORGA ) .

Al doilea război mondial

 

Moto: „În analele cuprinzătoare ale barbariei umane, cruzimile puse în practică de germani pe evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial se detaşează prin scopul, varietatea, inventivitatea şi mai presus de toate prin lipsa lor de motivaţie.” Daniel Jonah Goldhagen în Călăii voluntari ai lui Hitler (1996)

Al doilea război mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945, deși unele conflicte asociate lui au început și mai devreme. A implicat marea majoritate a țărilor lumii – inclusiv toate marile puteri – care au format două alianțe militare opuse: Aliații și Axa. A fost cel mai întins război din istorie, și a implicat direct peste 100 de milioane de oameni din peste 30 de țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capabilitate economică, industrială și științifică efortului de război, într-o stare de „război total”, ștergând distincția între resursele civile și cele militare. Marcat de moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși aproximativ 11 milioane de oameni) și de bombardamentele strategice ale centrelor industriale și demografice (în care au murit aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au distins bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki), el a dus la între 50 și 85 de milioane de decese, mai mult decât orice alt conflict din istoria omenirii.

 

Țările participante la cel de al doilea război mondial

Amintim doar că potrivit Pactului Molotov–Ribbentrop din august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au anexat teritoriile vecinilor lor europeni, PoloniaFinlandaRomânia și Statele Baltice. României i s-a luat Basarabia, confirmând că toți conducătorii ruși au urmat îndeaproape testamentul lui Petru cel Mare! Nu vom descrie toate fazele războiului, scopul fiind referirea la Transilvania, România și pierderile sale teritoriale. Dar să începem cu începutul, respectiv cu pierederea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Ca să nu ne lansăm în aprecieri, redăm din jurnalul lui Carol al II-lea, în care regele a consemnat evenimentele trăite și impresiile sale în perioada cedării Basarabiei către URSS, un adevărat document istoric cu privire la momentul „ruperii“ României Mari. Ministrul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, este chemat, la data de 26 iunie 1940, de ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, care îi înmânează nota ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord. La cererea respectivă era anexată şi o hartă pe care Molotov trasase cu un creion roşu traseul noii frontiere.

Carol al II-lea

 

Termenul stabilit pentru răspunsul guvernului român a fost de 24 de ore. Textul comunicatului a ajuns la Bucureşti abia în dimineaţa zilei de 27 iunie, pentru că URSS a întrerupt căile de comunicare în mod intenţionat pentru a pune presiune pe decidenţii de la Bucureşti. Derularea evenimentelor este prezentată în jurnalul regelui Carol al II-lea în şapte zile, din 27 iunie şi până în 3 iulie, ultima zi a evacuării Basarabiei. România era vulnerabilă din trei părţi: Bulgaria care dorea Dobrogea, Ungaria care voia Transilvania şi URSS. În aceste condiţii, România a preferat să cedeze fără luptă Basarabia. Dar să vedem evenimentele pe zile, concomitent cu impresiile regelui.

Joi, 27 iunie. Oh! Ce zi îngrozitoare, de cumplită durere şi zi de absolută laşitate a unor români. Am ieşit din infernul zilei de astăzi moralmente zdrobit şi îmbătrânit cu 10 ani. Dar să recapitulez faptele. La 2 dimineaţa am fost deşteptat de un telefon de la Urdăreanu, zicând că Davidescu de la Moscova a telefonat că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după ce toate legăturile telefonice au fost întrerupte. La 7, un al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Nu se cere de către U.R.S.S. decât să cedăm Basarabia şi Nordul Basarabiei [Bucovinei] şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte românească nu poate să-l conceapă. Oricari ar fi riscurile, părerea mea este că trebuim să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre.

Şi astăzi trebuia să fie zi de mare bucurie a bacalaureatului lui Mihăiţă. Început la 8, am putut să asist ¾ de ceas şi am constatat că copiii au răspuns foarte frumos. Şedinţa este solemnă, toţi băieţii în frac. La 9, vin Tătărăscu şi Gigurtu ca să discute situaţia. A asistat şi Urdăreanu. Nota e mai, e mai gravă încă decât credeam. Ni se cere evacuarea acestor teritorii în 4 zile şi ocuparea oraşelor CernăuţiChişinău şi Cetatea Albă începând de mâine, ora 12. Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărăscu şovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi. Totuşi, nu pot concepe, ca suveran al ţării, cum pot să cedez teritorii cari sunt, hotărât, de fapt şi istoric, româneşti. Raţionamentul U.R.S.S. că cere Nordul Bucovinei ca o slabă despăgubire pentru 22 de ani de ocupaţie românească în Basarabia este, pur şi simplu, ridicol. (…)

Între timp, am convocat, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deoarece Dinu Brătianu s-a înscris în «P[artidul] N[aţiunii]», i-am oferit să-l numesc consilier regal; a refuzat însă. Mare şi frumos gest patriotic în aceste momente tragice ale României, n-am ce zice!?!?! La ora indicată, a avut loc Consiliul [de Coroană], cari a început printr-o expunere a faptelor, făcută de Tătărăscu şi Gigurtu, după care Ţenescu a expus situaţiunea militară. Preşedintele Consiliului şi ministrul Afacerilor Străine au arătat în cuprinsul Notei, ideea noastră de a cere discuţii şi răspunsul dat de Germania şi Italia. Şeful Marelui Stat-Major, fără a da un aviz, a expus situaţia militară, a cărui concluzie era că dacă suntem obligaţi să luptăm pe trei fronturi, mergem la dezastru sigur, că chiar aşa ne va fi greu fără nici un ajutor de nicăierea de a rezista. S-a mai pus chestiunea că este important a ne păstra armata intactă pentru zile poate şi mai negre. Chiar de la începutul avizului dat de vorbitori, între cei prezenţi, consilieri regali şi miniştri, s-au desemnat două curente: Iorga pentru rezistenţă, iar Argetoianu pentru cedare. Iorga a fost indignat faţă de M[arele] St[at]-M[ajor]. Rezultatul votului, care se găseşte pe pagina din faţă (157*), a fost pentru primirea ultimatumului: 11 – NU, 10 – DA, 4 – pentru discuţii şi 1 – rezervat. (…) De la început, s-a văzut tendinţa către cedare. La propunerea lui Urdăreanu, mobilizarea imediată a Armatei. S-au raliat toţi, afară de unul singur, Ballif. Nu pot zice că m-am sculat prea fericit de la acest Consiliu. A urmat să trimitem note prin care să cerem să stăm de vorbă. Rămâne să mi se prezinte cât mai repede textul.

După aceea, se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiţă şi declararea lor ca bacalaureaţi, după ce am dat băieţilor câte o tabacheră şi lui Mihăiţă Ordinul „Pentru Merit“ şi alte decoraţii profesorilor şi lui [Petre] Andrei, care a prezidat Comisiunea. A avut, pe urmă, loc masa pentru noii promovaţi şi profesorii lor. Oricine îşi poate închipui [ce] a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La şampanie am ţinut un mic logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoţionat fiind, atât de bacalaureatul lui Mihăiţă, cât şi de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiţă, cu glas destul de tare, a citit cuvântarea pregătită azi-seară.

Sfârşindu-se masa, a şi venit Tătărăscu cu proiectul de răspuns, pe care l-am aprobat. Din discuţiile cu el, a reieşit că este pentru cedare. Raţionamentele lui sunt, incontestabil, logice, nefiind susţinuţi de nimeni, chiar aliaţii noştri din Înţelegerea Balcanică, iugoslavii, sfătuindu-ne să primim, iar pe de altă parte primejdia de a fi atacaţi pe 3 fronturi, totul este logic în această părere. (…) Altă mare decepţie, chiar decretul de mobilizare, care l-am iscălit azi-de-dimineaţă, n-am putut obţine să fie publicat; atât a intrat în sufletul unora ideea cedării încât Tătărăscu şi chiar Ilcuş m-au sfătuit să fie reţinut. (…) S-a mai hotărât, în discuţiile cu Tătărăscu, că vom trebui să procedăm, după al doilea Consiliu de Coroană de astă-seară, la o complectare şi remaniere a Guvernului. Trebuie să intre, ca să putem face faţă la această situaţie, Vaida, ca preşedinte al Consiliului, Inculeţ şi Nistor, ca reprezentanţi ai provinciilor ameninţate, şi Argetoianu, ca ministru al Afacerilor Străine. Ar mai fi bine, crede el, să putem lua şi pe cineva de la foştii legionari şi de la «Generaţia 22». Înainte de Consiliu, am propus lui Vaida să preia Guvernul. A refuzat, acceptând, însă, să intre sub Tătărăscu; Argetoianu a primit şi el. Consiliul [de Coroană] are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat. Toţi acei cari făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oareşicare nuanţe, au fost pentru acceptarea ultimatumului. (…)

Discuţii mai îndelungate au fost inutile. Deci, am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare, în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele, această zi în care trebuiam să mă bucur că fiul meu şi-a trecut bacalaureatul. Că consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert din ţară, dar mă văd copleşit de avizul marei majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte în curând vom recăpăta ce am pierdut. A urmat depunerea jurământului lui Vaida şi Argetoianu. A rămas ca ei să facă nota de acceptare, căci, din nou, cei din Axă ne-au comunicat că nu vor răzbi aci şi că nu ne vor ajuta.

M-am dus să mă culc, dar Urdăreanu a cerut, din nou să mă vază şi am rediscutat situaţia, el, ca şi mine, fiind convins de marea greşeală ce se face. Ce puteam eu, oare, face dacă se produce, într-adevăr, dezastrul, aşa cum mulţi îl văd? Nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate. Totuşi, am mai făcut un ultim efort, chemându-l pe Tătărăscu la telefon şi arătându-i din nou foarte serios şi foarte violent atenţia asupra marei greşeli ce se comite. Mi-a răspuns că nu vede nici o altă soluţiune şi că-şi ia toată răspunderea. Am mai avut un oribil sentiment astăzi, când cei mai mulţi ofiţeri au venit, după-masă, să mă roage să cedez, căci altfel mergem la un dezastru sigur. Oh! de ce, oare, românii noştri n-au cea mai mică doză de orgoliu naţional în aceste clipe într-adevăr grele! E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă.

Vineri, 28 iunie. Starea de suflet în care mă găsesc azi-dimineaţă este de nedescris. Nu mă simt om, parcă s-a rupt ceva în mine. Sunt un oareşicare care trebuie să-şi facă datoria, atâta tot. Parcă din mine a dispărut eul. Tocmai [la] 20 de zile după ce-mi ajunsesem apogeul a 10 ani de muncă, cu rezultatele ce au fost, şi acuma – prăbuşirea. Este, parcă, ceva ce nu poţi suporta. Mi-e ruşine de mine însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în faţă. Totul mi se pare aşa un coşmar, un lucru [pe] care nici un cuvânt omenesc nu-l poate descrie.

Dimineaţa, la 11, l-am primit pe Tătărăscu. Mă simt aşa de mic şi de neimportant în faţa acestei nenorociri ce s-a abătut asupra României. Mobilizarea, care se hotărâse ieri şi care în urma insistenţelor lui Argetoianu şi ale preşedintelui Consiliului nu se făcuse, se face astăzi, după o luptă cu acesta, care nu vrea să facă nici un gest care să aţâţe U.R.S.S. Frică şi laşitate. Poate, prudenţă sănătoasă. Numai viitorul ne-o va arăta. Oribil în toate acestea este graba care o pun Sovietele pentru ocuparea teritoriului, grabă care periclitează evacuarea. Azi-de-dimineaţă, mi se anunţă că e vorba şi de un colţ din Moldova, până la Herţa. Chiar în decursul operaţiilor, a fost un incident în care au căzut 2 morţi. Am fost aşa de indignat de atingerea unui colţ al României Vechi încât am spus lui Tătărăscu că aceasta nu se poate admite. A promis că va lupta cu înverşunare pentru această bucată de pământ. Aşa cum au mers cedările noastre, această făgăduială este gratuită.

Au fost mari discuţii cu Horia Sima ca să intre în Guvern. N-a voit, dar Urdăreanu s-a luptat cu el până ce a primit şi, la 2, el şi cu dr. Simionescu de la «Generaţia din 22» au depus jurământul ca subsecretari.

După cum m-am aşteptat, U.R.S.S. nici nu vrea să steie de vorbă pe chestiunea Herţa. Ultimele mele speranţe s-au spulberat. Am nădăjduit că ciocnirea de la Herţa ar fi putut provoca alte rezistenţe spontane, care, astfel, ne-ar fi scăpat cinstea. Primele ştiri ce ne vin sunt foarte triste. Purtarea populaţiei basarabene, îndeosebi a evreilor, a lăsat mult de dorit. Coloanele de refugiaţi şi trenurile au fost atacate de hoarde comuniste, ceea ce a întârziat şi mai mult posibilităţile şi aşa ridicol de scurte de a putea evacua. (…)

Seara, mă culc amărât rău de tot. M-a apucat o deznădejde cumplită. Mă gândesc dacă n-ar fi mai cuminte să abdic. Duduia protestează vehement, spunându-mi că n-am dreptul de a părăsi lupta, ar fi o dezertare. Cine ştie, poate că ea are dreptate!

Sâmbătă, 29 iunie. Astăzi sau, poate, ieri, Axa a recomandat Ungariei şi Bulgariei să nu mişte. Prea târziu. Ei par mulţumiţi că am cedat. Sigur, era în interesul şi cu complicitatea ei. (…) Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste. Dezertări ale soldaţilor basarabeni, excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evrei, cari atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate etc., etc. Aceasta mă înfurie în aşa un hal că, chemându-l pe Tătărăscu la telefon, am fost de o violenţă neobişnuită. Am ţipat ca un disperat. Pe urmă, mi-a părut foarte rău. (…)

Duminică, 30 iunie. (…) Ştirile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate, am avut dreptate cu aşa-numita reorganizare a F.R.N. Mulţi dintre conducătorii de acolo s-au arătat complect bolşevizaţi, fiind cei dintâi cari au primit cu drapele roşii şi cu flori trupele sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales evreiască, au avut loc peste tot. Din această cauză, evacuările, cari şi aşa au fost grele, în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat şi dezarmat chiar unităţi militare. Ritmul înaintării trupelor roşii a depăşit cu mult planul stabilit şi a adăugat şi mai mult la dezordine. Toate protestările au fost zadarnice. Unităţile blindate şi motorizate, o dată lansate, n-au mai putut fi oprite.

Luni, 1 iulie. (…) Audienţele de dimineaţă încep cu Gheorghe Brătianu, care vine să-mi vorbească de situaţie, pe care o consideră ca destul de gravă. Vede, în viitor, posibilitatea de a ceda ceva din Cadrilater, dar asupra părţilor mărginaşe ungureşti este mai puţin precis. Consideră principiul schimbului de populaţie ca un lucru bun. (…) După-masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul dezastrului, că Armata este complect demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii. (…)

României i se dă ultimatum să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord

 

Marţi, 2 iulie. Azi are loc şedinţa Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineaţă, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistenţă. A promis că va face ceva. (…)

Miercuri, 3 iulie. (…) Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelor cari voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase”.

Și trupele române s-au retras. Zilele au fost dificile. Armata Roșie tot înainta, nu se știe până unde, până s-a găsit un maior care a ordonat batalionului său să ocupe poziții de apărare pe actuala frontieră de pe Prut. Și maiorul a deschis focul și a intraat în istorie! Nu am făcut interpretarea celor scrise în jurnal, relatând doar punctele principale. De aici fiecare poate extrage singur învățămintele pentru situația actuală din Europa și din lume, să analizeze lucid pe cine poate conta. Că și Marea Neagră, după istoricul Gheorghe Brătianu, mai e singurul vecin pe care putem conta, după Băsescu ar fi un „lac rusesc”!

Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

 

În august 1940, în timpul celui de- al doilea război mondial, jumătatea nordică a Transilvaniei (nordul Transilvaniei) a fost anexată Ungariei prin dictatul de la Viena (al doilea „premiu” al Vienei sau arbitrajul de la Viena). Dintre detaliile dictatului, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute! Detaliile relevă importanța pe care Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, Hitler, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două țări ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților.

Mai mult, Hitler considera imperioasă continuarea existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuhrer-ului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.  Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a „imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.

Dar Ungaria nu a luat teritorii numai de la România, ci de la mai mulți vecini, mai ales datorită sprijinului lui Hitler și Mussolini. Și ca să nu scriem noi nimic, așa cum nu se scrie în nici un manual de istorie de acum, vă invităm să vedeți doar un mic filmuleț de 30 de minute, cu mărturisiri ale românilor care au scăpat din  crimele, violurile, torturile și jafurile comise de unguri in nordul Ardealului, imediat după ocupație…. Așadar, „A fost odată în Transilvania”….Autoarea este Manuela Morar (studentă pe timpul realizării filmului, postat acum pe youtube).

Achiziții teritoriale ale Ungariei (1939 – 1941)

 

Comparați harta de mai sus cu pierderile Transleithaniei după primul război mondial și veți vedea că s-a dorit refacerea imperiului!  Dar să ne reaplecăm puțin asupra acestor evenimente… Arbitrajele de Ia Viena sau Dictatele de Ia Viena sunt denumirile sub care sunt cunoscute două tratate (1938 şi 1940), prin care Germania nazistă şi Italia fascistăau încercat să rezolve în mod paşnic pretenţiile teritoriale ale Ungariei revizioniste, condusă de amiralul regent Miklos Horty. Ba le-au mai  zis și „premii”! Aceste arbitraje au asigurat anexarea de către Ungaria a unor teritorii care astăzi fac parte din Slovacia, Ucraina şi România.  Așa că Ia 30 august 1940, Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Decizia nu a fost motivată în spiritul juridic, ci pentru a aduce Ungaria de partea Germaniei în război. AstIel, 43.492 km2 de pământ românesc şi 2,6 milioane locuitori (50,2% români, 37,1% unguri, secui şi maghiarizaţi, 12,7% evrei, germani, ţigani şi alţii) au lost jertfiţi visului „Ungariei inilenare!”

În noaptea de 4-5 septembrie 1940, trupele maghiare şi autorităţile de ocupaţie au şi trecut frontiera, pentru cetăţenii români şi de alte ernii sau religii decât ungurii, seculi şi saşii, începând epoca holocaustului şi genocidului. Dintre cei mai sadici au fost grofii, edificator fiind îndemnul lansat de baronul Acsel Ede, şeful circumscripţiei regionale X Cluj a organizaţiei tiraliorilor, care  într-o cuvântare rostită la Şimleul Silvaniei şi păstratã în arhiva MAE, fond Transilvania, 1940-1944, volumuJ 362, filele 39-44, din care spicuim: „Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpäm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri… Preoţii predică poporului iertarea, dar aceasta este numai o momealä fiindcă Dumnezeu nu ajutä decãt forţa brutã şi aceastä forţă brutã noi cu toţii trebule s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extennina pe aceşti valahi… Vom organiza noaptea Sfàntului Bartolomeu… §i vom ucide şi copiii din pintecele marnelor Ion.”

Ceea ce s-a si întêmpiat! Şi precis urmaşii baronului au primit proprietăţile din Transilvania, în timp ce ungurii din ţara vecină nu au redat grofilor vechile proprietăţi. Ba mai mult, un prim-ministru român semestrial, zis „unguent”, a semnat şi actul de cedare a proprietăţilor Gojdu din Budapesta! O, tempora, o, mores!

Alte mărturii vizând atitudinea aIogeniIor fascizaţi au fost trimise de martorii oculari Ministerului Român de Exteme care le-a utilizat Ia tratativele de pace şi se regăsesc în volumul 108 al fondului „Conferinţa de Pace de la Paris” din arhivele acestuia: „Soldaţi, jandarmi şi bande înarmate de “patrioţi” clvili cutreierau satele româneşti, devastând locuinţele şi schingiuind populaţia româneascä paşnicä şi fără apărare. Unora Ii s-au zdrobit oasele cu ciomegele. alţii au fost impunşi cu balonetele. Altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile; unei tetiţe de 4 ani din Şuncuiuş (jud. Bihor) i-au tumat petrol pe cap şi i-au dat foc, altora le-au sfărâmat dinţii, li se smulgea pärul cu came (cazul femeii Maria Dobra din Cluj), li se tăiau buzele (Sudu Tănase din CJuj), alţii au tost siliţi să bea sângele ce le curgea din răni, două fete, una de 18 ani şi alta de 14 ani din comuna Mihai Bravu (jud. Sălaj) au fost schingiuite bestial fiindcă nu s-au lăsat violate, unora li se punea sodă caustică pe piele, peste care se turna apoi apă caldă (cazul lui Cocoi Florea din Voiniceni jud. Someş), Iui Dumitru Matel din Oradea i-au scos ochii cu baionata…” Şi aşa mai departe. Oare de unde atâta ură?

Cum de a fost posibil ca aceIe cumplite atrocităţi să aibă loc, au explicat cu obiectivitate, Ia vremea respectivă, acum câţiva ani,  şi publiciştii unguri. Astfel, descriind atitudinea armatei ungare de ocupaţie, Kelenen Sandor şi $zencsi Laszlo, notau în lucrările „Situaţia din Ardeal” şi, respectiv „Chestiunea ungaro-română”, publicate Ia Budapesta, Ia un an de Ia tenninarea rãzboiului: „Comandanţii militari în cea mai mare parte au fost de orientare fascisto-şovinistã. Cea mai importantă remarcă a comandanţilor militari a fost cea de curăţire (etnică)”. La rândul ei, „SoIdăţimea, pãtrunsă pânã în măduva oaselor de intenţiile fasciste, odatã ajunsă în nordul Transilvaniei a săvârşit atrocităţi odloase faţă de locuitorii neapãraţi ai satelor româneşti”.

Victimă a fost şi unguroaica Juhos Saroitba, de 18 anl, al treilea copil din cei 10 ai familiei Miiclos şi Sara Juhos din Palatca Mare, angajatã a preotuIui român Andrei Bujor. Încercarea ei era de a salva viaţa unei fetiţe de numai patru ani, Sari a strâns-o Ia piept, s-a prosternat în faţa locotenentului Csordas cerând cIemenţă, dar a fost izbitã cu picioarele, tăiată cu baionetele şi în fine rnitraliată, gloanţele care au răpus-o omorând-o şi pe micuţa Rodica. (…)

Nicolae Iorga a atras atenţia opiniei publice mcndiale, prin articciul „RezuItatul”, din 24 aeptembrie, cã „Ce s-a petrecut acolo Ia luarea în stăpânire de arnata şi administraţia maghiară, sub ocbii ei şi fărã nicio încercare de a o opri, ba chiar cu blnevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirii barbare când cel puţin, setea de a omorî era asociată cu un sadism care nu aparţine vremurilor noastre. Spânzuraţi cu capul în jos, răstigniţi, cu baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor, acestea au fost după câte ştim până acum, şi martiriul se desluşeste tot mal mult, semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte”.

La 15 iunie 1940, Hitler și-a exprimat sprijinul și față de pretențiile teritoriale ale guvernului bulgar de a i se înapoia Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). După negocierile de la Craiova din august și septembrie 1940, la presiunea Germaniei naziste, dupa abdicarea regelui Carol al II-lea, la 10 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat sub proprie semnătură tratatul de cedare a sudului Dobrogei.

Așadar, România avea motive să lupte împotriva Uniunii Sovietice, pentru a elibera Basarabia. Desfășurarea războiului este cunoscută, armatele Axei ajungând până aproape de Moscova și Stalingrad, după care a început retragerea. și așa războiul a ajuns pe teritoriul României. Antonescu avea în vedere ieșirea din Axă, dar nu în orice condiții.

Operațiunea Margareta (în germană Unternehmen Margarethe) a fost numele planurilor elaborate de Wehrmacht în timpul celui de-al doilea război mondial pentru ocuparea Ungariei fasciste și a României, în ipoteza trecerii iminente a acestor state satelite ale Germaniei naziste de partea Uniunii Sovietice. La 19 martie 1944, după ocuparea Ungariei de către armata germană nazistă potrivit planului de mai sus, Transilvania de Nord a intrat sub ocupația militară germană.

 

Revenirea Ardealului de Nord la România

 

După lovitura de stat a regelui Mihai, numită de comuniști insurecție armată, România a părăsit Axa și s-a alăturat Aliaților. Germania nu și-a putut pune în aplicare planul Margareta 2 de ocupare a României. Armata română a luptat împreună cu armata sovietică împotriva Germaniei naziste, recâștigând prin luptă Transilvania de Nord.

Dictatul de la Viena a fost anulat de Comisia Aliaților prin Acordul de armistițiu cu România (12 septembrie 1944), al cărui articol 19 prevedea următoarele: „Guvernele aliate privesc decizia de atribuire la Viena a Transilvaniei de Nord ca neavenită și sunt de acord că cea mai mare parte a Transilvaniei trebuie să fie redată României, sub rezerva confirmării acordului de pace, iar guvernul sovietic este de acord că forțele sovietice vor participa în acest scop în operațiuni militare comune cu România împotriva Germaniei și Ungariei. Dar nu totul a fost așa de simplu, așa că pentru cei riguroși să adâncim puțin problema. Dar România trebuia să plătească URSS 300 de milioane de dolari, în bunuri și mărfuri.

Susţinerea de care România s-a bucurat din partea URSS la semnarea păcii a fost una curioasă deoarece nicio antecedenţă nu o justifica. Mai mult, relaţiile sovieto-maghiare fuseseră mult mai bune decât cele sovieto-române până în 1940. Multe dintre clarificări sunt aduse de volumul semnat de T. M. Islamov, T. A. Pokivailova şi Onufrie Vinţeler, „Din culisele luptelor pentru Ardeal”, publicat în 2003. Cei trei autori arată că, încă din 1943, Uniunea Sovietică se pregătea pentru finalul războiului şi, în acest sens, înfiinţase trei comisii care să adune materiale despre chestiunile litigioase. Astfel, Comisiei Litvinov i-a revenit litigiul româno-maghiar. Intenţiile evidente erau de a institui Pax Sovietica în zonă, care să-i asigure influenţa, urmând ca impunerea modelului economico-social să se producă în funcţie de condiţiile locale.

Pe 26 decembrie 1943, în capitala Suediei avea loc prima întâlnire dintre diplomatul sovietic Vladimir Semiononov şi ministrul român Frederic Nanu, în urma căreia guvernul sovietic făcea cunoscut celui român că formula capitulării necondiţionate, adresată în urmă cu o lună de către guvernul american prin ambasadorul de la Madrid, era una care se putea flexibiliza. Condiţiile concrete vor veni peste trei luni, la jumătatea lunii martie şi începutul lunii aprilie ale anului 1944.

În aprilie 1944, pentru emisarul român Barbu Ştirbey aflat la Cairo pentru negocierea armistiţiului cu alianţa antifascistă sosiseră din partea sovieticilor condiţiile încheierii lui.Mircea Ionniţiu, fost coleg cu regele Mihai în „clasa palatină”, publica postum în volumul „Amintiri şi reflecţiuni”, în 1993, un fragment dintr-o telegramă a trimisului american la Cairo, Lincoln Mac Veagh, către secretarul de stat Cordell Hull. La punctul 4 era specificat foarte clar: „Guvernul sovietic consideră Dictatul de la Viena injust şi este gata să desfăşoare operaţiuni militare împotriva Ungariei şi Germaniei cu scopul de a retroceda României întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte din ea.” Aceleaşi condiţii vor fi repetate la reluarea negocierilor de la Stockholm din aceeaşi lună între reprezentanţii oficiali ai României şi Uniunii Sovietice.

Rezolvarea situaţiei Transilvaniei de Nord devenea din ce în ce mai presantă pe măsură ce frontul de apropia de graniţele României şi timpul lucra în defavoarea acesteia. Hitler simţise propunerile sovietice şi plusa la rândul său, pentru a ţine România în tabăra Axei.

Litvinov, cel care propunea patru soluții pentru Ardealul de Nord

 

Pe 23-24 martie 1944, la castelul Klessheim, în timpul întrevederii sale cu Ion Antonescu, Führerul îl informa pe acesta că Germania nu se mai considera semnatară a Arbitrajului de la Viena din 30 august 1940, dar îi cerea conducătorului român să nu facă publică acea declaraţie. Pe 8 iunie 1944, cu două luni şi jumătate înainte de 23 august,Maxim Litvinov a propus patru variante pentru viitorul Transilvaniei de Nord. Prima era menţinerea sub ocupaţie de către sovietici a zonei până la găsirea celei mai bune soluţii; a doua era pentru menţinerea provinciei în graniţele Ungariei ca ţară mai favorabilă comunismului; în a treia variantă, România primea Transilvania de Nord numai dacă renunţa la Basarabia şi Bucovina de Nord; în varianta a patra, cea care a avut şi cei mai mulţi simpatizanţi, Transilvania urma să devină independentă sub protectoratul URSS. Ca perspectivă, Litvinov vedea constituirea unei federaţii din Ungaria, Transilvania şi România. Dintre toate formulele de mai sus, cea pentru o Transilvanie independentă era considerată cea mai bună deoarece prin ea se lichida disensiunea istorică dintre România şi Ungaria şi corespundea principiului leninist al autodeterminării naţionale. De asemenea, pedepsea deopotrivă cele două ţări ca participante la coaliţia antisovietică.

Că Transilvania de Nord fusese în egală măsură promisă României şi Ungariei poate fi interpretat ca un joc prin care Uniunea Sovietică ţinea în şah cele două ţări pentru a vedea care dintre ele va ceda prima. Premierul ungur Döme Sztójay primise pe 24 iunie 1944 un mesaj din partea lui Molotov, prin care guvernul sovietic îşi exprima recunoaşterea Arbitrajului de la Viena şi făcea aluzie la faptul că URSS este pregătită să aibă o atitudine binevoitoare faţă de viitoarele pretenţii teritoriale ale Ungariei.

Şi chiar după ce Ungaria a ieşit din graţiile sovietice şi România avea atuul părăsirii Axei, URSS a păstrat Transilvania de Nord ca pe o posibilă recompensă dată celui care va colabora mai mult. Ca atare, pe 11 octombrie 1944, administraţia română din Transilvania de Nord este expulzată de sovietici care introduc propria administraţie militară. După instalarea guvernului Groza, pe 6 martie 1945, sub ameninţarea guvernului-fantomă al Transilvaniei de Nord de la Cluj din februarie 1945, sovieticii încep să încline balanţa în favoarea României prin acordarea permisiunii de revenire a administraţiei române în Ardeal, pe 9 martie 1945. Într-o telegramă către guvernul Groza, Stalin felicita Bucureştiul pentru succesul obţinut.

România şi Ungaria s-au prezentat la tratatul de pace de la Paris din februarie 1947având fiecare atuuri şi puncte slabe. Atuurile Ungariei erau mai multe numeric, dar mai neconvingătoare: prietenia cu URSS din timpul revoluţiei lui Bela Kun din 1919; oferirea unei colaborări totale cu autorităţile sovietice prin intrarea masivă în rândurile PCR a populaţiei maghiare din Ardeal; guvernul de la Budapesta spunea că România a deservit Germania în totalitate şi nu a schiţat nicio împotrivire la planurile germane, spre deosebire de Ungaria; generalul ungur Vertem făcuse presiuni pe lângă guvern ca Ungaria să intre în luptă alături de URSS încă din mai-iunie 1944 pentru păstrarea teritoriilor obţinute după arbitrajul de la Viena. Punctele slabe ale Ungariei erau: aderarea ei ca primă ţară la Pactul Anticomintern din 1936; intrarea în război împotriva URSS fără niciun motiv, spre deosebire de România şi Finlanda, cărora sovieticii le recunoscuseră ca raţiune de participare la război alături de Germania pierderile teritoriale pe care le suferiseră din partea lor în 1940; participarea la toate iniţiativele antisovietice ale Poloniei de dinainte de 1939; participarea pe frontul antisovietic cu efective mai mari decât cele italiene; declararea războiului împotriva URSS cu două zile înaintea României; mizarea pe influenţa americană care ar fi trebuit să le susţină interesele la tratatul de pace.

Atuurile României constau în: ieşirea din război şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi deschiderea drumului Armatei Roşii către Balcani; instalarea guvernului Groza; configuraţia etnică a Transilvaniei de Nord, majoritar românească. Pentru acest din urmă argument pleda I. Z. Suriţ, fost ambasador al URSS în Franţa. El credea că dacă Transilvania va fi redată României, atunci se va înlătura disputa României cu URSS privind Basarabia şi atunci România va fi legată de politica URSS în viitor.

Tratatul de la Paris din 1947, prin care România a fost spoliată, a reconfirmat granițele dintre România și Ungaria, așa cum au fost definite inițial prin Tratatul de la Trianon, cu 27 de ani mai înainte, confirmând astfel întoarcerea Transilvaniei de Nord la România.

Să fiți iubiți!

Constantin NIŢU

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro

Sursa : motorul de căutare Google ! 🙂

Toate cele bune  doar la NOI să se adune ! 🙂

Alioșa !!!  🙂  🙂  🙂

Sa NU uiti ROMANE, sa nu UITI !!!

martie 22, 2018

”  Cine UITA, nu merita ” ( N.Iorga) .

19-20-21 martie 1990 – Au trecut 28 de ani de la una din cele mai perfide diversiuni din istoria Transilvaniei și a României…VIDEO

 

 

 

19-21 martie 1990

Au trecut 28 de ani, de la una din cele mai perfide diversiuni din istoria Transilvaniei și a României…

A fost o încercare de destrămare a României, drama ciocnirii interetnice între români și maghiari  fiind gândită ca un prilej de lansare a unui război de imagine împotriva României, având ca finalitate provocarea unor crize asemănătoare cu cele din Iugoslavia sau din Nagorno – Karabah care să ducă la schimbarea statutului Transilvaniei.

Inaintea incidentelor: acuzatii si tensiune

  În martie 1990 la Targu-Mures, Uniunea Democratica Maghiara, condusa de Domokos Geza şi Uniunea Vatra Romaneasca, condusa de Radu Ciontea, incep sa-şi arunce acuzatii.

Românii acuză profanarea statuilor lui Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu, ambele din Târgu-Mures, răspândirea de manifeste despre genocidul aplicat ungurilor de catre români, hărţi ale Ungariei mari incluzand Transilvania sau atacarea caselor românilor din mai multe localitati mureşene.

De cealalta parte a baricadei, sunt acuzate organizaţia Vatra Româneasca si populatia româneasca de intoleranţă faţă de dorinţa lor de a avea şcoli si universităţi în limba maghiară.

Liderii maghiari ai vremii receptau suspiciunea romanilor ca o continuare a persecutiei de tip comunist, lucru normal în opinia lor, cat timp in fruntea noilor structuri „democratice” se afla de fapt personaje celebre ale fostei Securitati.

 Pe 15 martie 1990, etnicii maghiari depun coroane la sarbatorirea Revolutiei de la 1848. Scanteia fusese aprinsa.

A doua zi, pe 16 martie,apare prima mostra din ceea ce avea sa se intample. „Incidentul Farmacia nr. 28”, cum a ramas cunoscut, era relatat in opt randuri in ziarul „Adevarul” (pe atunci publicatie a puterii), preluând o stire emisa de Rompres. Iata textul, intitulat „Ce si-a permis doamna farmacistă”: „Iată ce s-a intâmplat în noaptea de vineri în municipiul Târgu-Mureş.

Doamna Körmöczi, directoarea Farmaciei nr. 28, a schimbat placuţa cu numele farmaciei, traducand-o în maghiară şi anunţând că, din acel moment, farmacia nu mai era deschisa decât pentru maghiari”. Desi stirea a fost preluata si de Radio Kossuth din Budapesta, etnicii maghiari au declarat ca a fost o facatura menita sa inflameze spiritele. Tensiunea atinsese deja cote maxime.

Pe 19 martie au loc doua manifestatii. Romanii se aduna sa ceara demiterea lui Kincses Elod, vicepresedintele Consiliului Judetean de Uniune Nationala Mures. Dupa ora 16.00, cand manifestanţii au inceput sa plece, apar persoane violente care ataca sediile PNT, PNL, UDMR.

Potrivit rapoartelor Politiei Mures, acestia erau in marea majoritate tarani din satele Hodac, Ibanesti, Rusii Munti si Deda Bistra, inarmati cu topoare, bate si lanturi. Prin oras se anunta ca satenii fusesera alertati ca in Targu-Mures ungurii ii omoara pe romani.

Strazile se umplu imediat de oameni. Unii se catara pe acoperisuri, balcoane sau in copaci. Dintr-o tribuna incropita din platforma unui camion incep cuvantarile. De undeva de la un balcon este aruncat un cutit. Incep sa fie atacate sediile partidelor. Apar primele zvonuri: in sediul PNT s-au gasit valuta, steaguri, brosuri si manifeste maghiare.

Secretarul organizatiei este batut cu salbaticie, pana cand ii este rupta coloana vertebrala.

A doua manifestaţie. Scriitorul Suto Andras vine sa vorbeasca mulţimii şi, in bataia care urmează, isi pierde ochiul stâng. In total, pe 19 martie sunt rănite 20 de persoane. Populatia maghiară începe să se adune masiv în zonă, iar pe seară, pompierii pun in funcţiune toate sirenele si incep sa inconjoare intregul oras.

Oamenii se risipesc, incercand sa alerge dupa maşinile de pompieri  pentru a vedea unde s-a intâmplat nenorocirea.

Pe 20 martie 1990,  dimineaţa, incep doua manifestatii de amploare. Una a maghiarilor, langa catedrala din oras, alta a romanilor, lângă statuia Soldatului Necunoscut. In grupul maghiarilor se auzeau strigătele: „Dreptate, vrem dreptate!” şi „Să vina Iliescu, să vină preşedintele!” In partea română se aude scandând: „Iliescu nu uita şi Ardealu-i ţara ta!”, „Români, veniti cu noi!”.

Punctul comun al celor doua demonstratii este afisarea tricolorului revolutiei, cu gaura in mijloc. Apar zvonuri, cum ca ar veni taranii secui sau romani cu arme albe. Romanii si ungurii se suspecteaza, asteptand interventia salvatoare a guvernului.

Dupa caderea intunericului,  se declanseaza bătaia generala între cele doua tabere. Grupuri de barbati inarmati au atacat cu salbaticie şi au lovit la intamplare în cealaltă mulţime. Printre cele mai cunoscute victime dintre români, se numara Mihaila Cofariu, un ţăran român din satul Hodac, iar agresorii care l-au bătut cu sălbăticie, chiar daca era de mult căzut la pământ şi nu mai mişca, erau un grup de şapte-opt oameni în rândul cărora s-a manifestat deosebit de violent un maghiar – Barabas Erno.

Exemplară pentru intreaga manipulare şi dezinformare din acea perioada este stirea care va face ocolul pamantului cu acest caz. Initial, acesta a fost prezentat, la o televizune irlandeza, ca fiind maghiar, victima a unui român.

 
Scena este filmata de un cameraman irlandez  a fost transmisa pretutindeni in lume, cu specificatia ca cel masacrat ar fi fost un etnic maghiar. Ştirea nu a fost dezminţită niciodată.

Peter Swain, regizorul britanic al documentarului „Bad Neighbours” – „Vecini răi” difuzat de Channel 4 și reluat de principalele televiziuni europene în care „ungurul“ Mihai Cofariu era bătut cu bestialitate de români,  a dezvăluit că pentru filmul său despre Tîrgu-Mureş, din martie 1990, a fost plătit de Paul Neuberg, un producător originar din Ungaria. Swain a mărturisit că Neuberg a fost cel care i-a furnizat imagini şi indicaţii.

În dialogul cu jurnalistul Mihai Mincan, regizorul Peter Swain arată că documentarul ce a reprezentat pentru presa internaţională etalonul evenimentelor din Târgu-Mureş a fost produs şi finanţat de la Budapesta. Tot el admite că filmul său a reprezentat exclusiv punctul de vedere al maghiarilor și că în el nu s-a solicitat niciun punct de vedere din partea românilor…

Filmul „fusese planificat de câteva săptămâni”, iar legătura a fost făcută prin nişte „foarte bune contacte politice locale maghiare”.  Mai mult, Peter Swain recunoaşte: falsa identitate etnică a lui Mihai Cofariu i-a fost furnizată de cei care le-au dat imaginile: producătorul şi sursele sale. În ceea ce îl privește pe Gary Honeyford, acesta nu a fost decât o simplă unealtă, căruia i s-au dat la momentul potrivit  informațiile necesare și a cărui muncă a fost vândută de Sky News lui Channel 4, care a făcut treaba murdară.

Manipularea făcută prin documentarul lui Peter Swain a pregătit calea războiului de imagine împotriva României și lansarea de către Gyula Horn, ministrul de externe al Ungariei, episcopul Laszlo Tokes și Geza Entz, ministru al Oficiului pentru maghiarii de peste granițe, a dezinformării cunoscute ca „Pogromul de la Târgu Mureș”. 

Pe 25 martie 1990, ziarul german „Bild” publica sub titlul „O lume intreaga l-a vazut murind – dar Ioan traieşte” o ipoteza-şoc: „Cel bătut în imaginile filmate nu este Mihăila Cofariu, ci un localnic mureşean, pe numele de Ioan Sacărea! Ipoteza nu a fost niciodata verificata deoarece, la scurt timp de la incidente, Sacărea s-a sinucis.

21 martie. Încă de dimineaţa, cele doua tabere se strâng din nou, inarmate, in centrul orasului. Se scandeaza inca o data: „Iliescu nu uita, asta e opera ta!”, „Murim, luptam, Ardealul nu-l cedam!”. Nu mai au loc altercatii violente.

„Vrem sa afirmăm foarte categoric că Ardealul, apartenenţa sa la patria română, nu pot fi subiect de negociere cu nimeni”.
Ion Iliescu, intr-o alocutiune aparuta in „Adevarul” din 27 martie 1990

„La slujba de duminica, de cu o saptamana inainte, am fost anuntati ca, atunci cand vom auzi tragandu-se clopotele in sat, trebuie sa mergem la Targu-Mures sa facem ordine, sa le dam o lectie ungurilor”.
Mihaila Cofariu, intr-un interviu pentru programul in limba maghiara al TVR

„In acel Martie Negru, la Targu-Mures au fost adusi cu autocarele români prostiţi si alcoolizaţi. In acel Martie a fost un pogrom antimaghiar”.
spunea Maria Schmidt, director al „Muzeului Teroarei” din Budapesta

Potrivit Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, evenimentele din martie 1990 au lăsat in urma 278 de victime, dintre care 190 de români si 88 de maghiari. In conflictul interetnic din martie 1990 şi-au pierdut viaţa cinci persoane, trei maghiari si doi români, au fost distruse 46 de autovehicule şi au fost devastate sediile a patru partide politice.

O biserică ortodoxă a fost incendiată.

 30 de persoane au fost trimise in judecata, iar alte 21 au fost arestate preventiv, în cursul urmaririi penale.

Printre cei închişi au fost 12 ţigani, opt maghiari si un român.

Condamnarile cele mai grave, câte 10 ani de inchisoare, le-au primit Barabas Erno, fugit în Ungaria imediat dupa evenimente şi Csereznyes Pal, implicat şi el in cazul Cofariu, care a  a fost însă graţiat în 1996.

Pe 20 martie 2005, toate faptele s-au prescris.

 

Nu s-ar fi ajuns la victime, dacă în România de atunci nu ar fi acţionat forţe care au pregătit meticulos totul şi care au manipulat abil populaţia oraşului şi a satelor din preajmă, cu ajutorul serviciilor secrete şi al unor ziarişti români şi străini …

Ce s-a întâmplat atunci, acolo, nu are legătură cu spontaneitatea…

La scurtă vreme după aceste tragice evenimente, s-a înființat Serviciul Român de Informații.

 

 

 

E greu până urnești mulțimile, apoi nu le mai poți opri…

Locuitorii orașului Tg. Mureș sunt și astăzi marcați de acel moment de cumpănă. Faliile create atunci între comunităţile maghiară şi română din zonă nu vor dispărea cu totul multă vreme de acum încolo…

 

 

 

 

 

 

 

Așa a început despuierea României de simpatia de care se bucura după Revoluția din Decembrie 1989, izolarea și marginalizarea ei.

A fost o nouă etapă a ceea ce am putea denumi drept un război compozit dus împotriva României cu mijloace neconvenționale non-militare: psihologice, mediatice, de imagine dar și economico-financiare sau logistice.

https://www.youtube.com/ embed/7Oa_27MDZXY

Aliosa .

RAPUS la doar 21 de ani……………………..

martie 20, 2018

Motto:

Nicolae Labiș (1935-1956)

WRITTEN BY IONUT VORNICU ON 18 MARTIE 2012. POSTED IN SCRIITORI DIN ROMÂNIA

”   1935 La 2 decembrie, in satul Valeni – Poiana Marului, comuna Malini, raionul Falticeni, judetul Suceava (pe teritoriul fostului judet Baia), s-a nascut Nicolae Labis. Mama, Ana-Profira, invatatoare, este din Topolita, sat vecin cu Humulestii, si bunica ei, Zamfira Blendea, era inrudita cu Stefan si Petrea Ciubotariul, tatal lui Ion Creanga. Tatal Anei-Profira, taran, a murit in luptele de la Marasesti. Surorile Anei-Profira au fost invatatoare. Tatal, Eugen Labis, fiu de brigadier silvic, este absolvent al Scolii Normale din Iasi, indeplinind, din 1931, de-a lungul intregii vieti, menirea de invatator. In afara de Nicolae, familia Labis mai are doua fete: Margareta si Dorina.

1940 Nicolae invata sa citeasca, pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Printre primele lecturi a fost „Capra cu trei iezi”. Incepe sa deseneze, anuntand o pasiune si o vocatie.

1942 Incepe cursurile scoalii primare in satul natal, in clasa mamei sale.

1942 Evacuati din pricina razboiului, merg in refugiu, in comuna Mihailesti, satul Vacarea (langa Campulung Muscel), unde va urma clasa a III-a, obtinand numai note de 9 si 10. Colegii de atunci isi amintesc ca scria poezii si scenete si ii placea sa apara in public ca recitator.

1945 In mai, familia se intoarce acasa si se stabileste la Malini.

1946 Se inscrie la Liceul „Nicu Gane” din Falticeni. Bune rezultate scolare (medii finale peste 9,00). Tine un jurnal, „Antologie si informatii literare” (ganduri, conspecte, rezumate), atestand un orizont si un ritm de lectura impresionante. Dintre scriitorii preferati, Creanga (evocat in „Strabunul meu”, poema din 1947) si „Sadoveanu”, a caror amintire sau prezenta in Falticeni o urmareste, strabatand itinerarele literare ale orasului. Excelent la orele de romana, compunerile sale impresionand atat pe colegi cat si pe profesori. Participa, ca elev, la organizarea de conferinte si sezatori literare, la 13 ani jucand, chiar in „Femeia indaratnica”, de Shakespeare, pe o scena improvizata din Poiana Marului. Noi incercari literare (caietele de teme pastreaza, pe ultimele file, numeroase poeme) si dorinta de a fi in public.

1949 Trimite Scanteii Tineretului, „Slove de ziar” si la Posta redactiei se observa ca tanarul corespondent are „mult simt artistic”. In noiembrie, acelasi an, incepe sa scrie (pe un caiet de scoala, descoperit 30 ani mai tarziu) nuvela „Carari spre victorie”.

1950 In august (la 15 ani), poezia „Muntele canta”, din caietul pe care l-a intitulat „Cantecul unui adolescent”, este trimisa Vietii romanesti. Revista confirma primirea manuscrisului, notand, in raspunsul semnat de Cristian Sarbu, Mihu Dragomir si Eugen Jebeleanu ca „numai din aceste versuri nu ne-am putut, insa, forma o parere asupra posibilitatilor dumitale” si cere lui Nicoale Labis precizari biografice suplimentare. „Muntele canta” va vedea lumina tiparului in 1972, in „Moartea unui poet”.

In noiembrie, are loc consfatuirea tinerilor scriitori moldoveni. Labis este cel mai tanar dintre tinerii participanti. Prezent ca o „minune locala”, el uimeste pe cei de fata prin cultura vasta, solida si se impune tuturor prin severa stapanire de sine. La festivitatea finala recita propria sa poezie, „Fii darz si lupta, Nicolae!” (publicata, o luna mai tarziu, in „Iasul nou”, unde va semna in continuare drept Nicolae Labis sau Niculai Malin), dar, neimpresionat de succesul obtinut, „paraseste scena triumfator si glacial”, cum isi aminteste Lucian Raicu, aflat si el in asistenta. Atent in primul rand la detaliul pur cultural al lumii in care patrunde, Labis pare a-si estompa cu lucida obstinatie prezenta, complacandu-se a fi observator si nu protagonist intr-o arena cu legi de inefabila inflexibilitate cum este arena literara.

1951 In mai, seria succeselor continua in Bucuresti, concursul de limba si literatura romana, matematica si fizica, faza pe tara. Elevul de la Falticeni obtine premiul I la limba romana si fara „nici cea mai mica urma de emotie vizibila” ia cuvantul in numele tuturor concurentilor la festivitatea de inchidere. Profita de venirea in capitala pentru a trece si pe la redactia „Vietii romanesti”, unde este intampinat cu bucurie si afectiune.

1951 In iunie, debut bucurestean, „Gazeta de strada” apare in Viata romaneasca, nr. 6.

1952 In ianuarie, este transferat la Liceul „M. Sadoveanu” din Iasi. Conducator al cenaclului literar din scoala. Aici, Labis il cunoaste pe George Margarit, poet si publicist de autentica finete intelectuala, a carui prietenie ii va insoti toata viata. Continua seria „prelucrarilor”, de aceasta data din „Lenau” (pornind de la varianta literara facuta de Stefan Siklody) si doua traduceri vor aparea in „Iasul nou”. Vara, Labis intrerupe cursurile liceului, pe care il va urma, din 1953, la fara frecventa pentru a da, in august 1954, la Falticeni, examenul de maturitate, cand obtine la limba romana nota maxima.

1952-1954 In urma unui examen de admitere, Nicolae Labis intra la Scoala de literatura „Mihai Eminescu” din Bucuresti. „Vad un baiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede incadrata din toate partile de un par hirsut, neobisnuit de mobil, dar de o mobilitate particulara, stapanita de o distinctie nativa, un baiat care zambeste tot timpul, cu intreaga infatisare, indeosebi cu ochii, si in surasul caruia ingenuitatea se contopeste suav cu o siretenie ironica” (D. Micu). Face parte din a treia serie de „elevi” ai Scolii, alaturi de Ion Gheorghe, Radu Cosasu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Salajan etc. Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul scolii. La festivitate participa, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu, ce spune tinerilor invatacei: „Daca dintre domniile voastre vor iesi doi sau trei scriitori, atunci va fi bine”. Labis, despre care, dupa cum se vede, atat unii colegi, cat si scriitorii stiau ca este poet, invata la clasa de maiestrie a Veronicai Porumbacu. Alti profesori din Scoala: Mihai Gafita (seminarul de creatie), Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir (catedra de maiestrie artistica), Tudor Vianu (prelegeri de literatura universala), D. Micu, Ion Oana. Labis este redactor la sectorul de poezie din redactia „Anilor de ucenicie”, revista scolii. Din aceasta perioada dateaza „Minimale”, caiet incluzand lecturi considerate ca fiind absolut obligatorii pentru un tanar poet: Rilke, Arghezi, Valery, Ion Barbu, Descartes, Hegel, Heraclit, Kant, Horatiu, Proust, Keats, Lukacs etc. Mitul lecturii si al bibliotecii, constituit inca din copilarie, devine dominant in universul spiritual al adolescentului.

1953 In februarie, este pus in discutia colectivului pentru „abateri de la morala si disciplina scolii”. In august, sub semnatura Nicolae Malin, in „Iasul nou”, apare poemul „Cuvant tovarasului Vladimir Maiakovsks”. Citeste enorm si isi cheltuieste toti banii in librarii sau anticariate. O mare descoperire este editia „Eminescu”, de Perpessicius, pe care o cerceteaza, impreuna cu cativa colegi prieteni, sub puterea unei fervori intelectuale iesite din comun. La 1 septembrie, de acum dateaza o scrisoare de dragoste (neexpediata, insa), interesanta in primul rand pentru felul matur in care tanarul Labis isi observa si marturiseste „indepartarea” eului liric de cel biograflc: „Draga Lucica, pentru ca pe oameni ii intereseaza orice se petrece cu dansii, afla ca te iubesc neingaduit de mult. Nu te speria, ti-am substituit toate gandurile si de aceea nu cer reciprocitate. Scrisoarea aceasta pot scrie intr-o clipa de totala indeprtare de mine. Este, daca vrei, o farsa pe care cel care judeca o joaca celui indragostit. El este romantic si, asemeni lui Faust din Lenau, se multumeste cu imaginile. Se spune ca cei mai mari satirici erau foarte duiosi. Sunt duios si eu cu obiectul hazului meu, Nicolae Labis. De aceea, nu te purta prea milos cu el. Poate sa-l jigneasca. Nu-l lauda prea mult, din politeta. Poate sa-l supere. Dar intalneste-l din cand in cand. Poate in clipele lui de mare turburare va citi sumedenie din versurile lui scrise pentru tine. Sa nu te temi ca am sa rad de situatia aceasta ridicola. Cand se afla el in hainele noastre, si aceasta se intampla intotdeauna de-o vreme incoace eu nu mai exist. Veti fi deci singuri. Nu te speria, ti-am substituit toate gandurile si vezi, de aceea, nu cer reciprocitate. Pentru ca pe oameni ii intereseaza orice se petrece in legatura cu ei, afla ca te iubesc neingaduit de mult. Nicolae Labis. P.S. Scrisoarea aceasta o trimit eu, cel care judec, rupand o foarte lunga scrisoare de-a lui. Amenintand cu degetul, spun la revedere, caci se pare ca eu am sa dorm un somn cam lung”.

1951-1954 O extrem de intinsa productie lirica, gazduita in principalele publicatii culturale si literare ale vremii, va ramane doar acolo, intrucat nici „Primele iubiri”, nici „Lupta cu inertia”, si nici una dintre editiile aparute intre 1958-1985 nu o vor retine. Sunt poezii urmand, confirmand tematica si retorica lirica a deceniului sase, dar care, citite astazi, fac totusi nota aparte. In monografia sa, Ion Balu observa ca versul in discutie „suna altfel, vocea lui este mai catifelata, mai suava, privirea senina, sufletul candid”, asa incat „semnele poetului inzestrat nativ sunt vizibile in crisparile antiromantice, indreptate impotriva sentimentalismului enuntiativ, in efortul de a scoate expresia artistica de sub inraurirea jurnalismului prozaic”.

1954 In primavara, pus in discutia organizatiei U.T.M. si, cu 1 vot contra, se hotaraste excluderea sa din organizatie. Sanctiunea nu este, insa, confirmata de organele superioare. Dese vizite la Mihail Sadoveanu. In iunie, la banchetul de absolvire, Labis recita poemul „Varsta de brom” tiparit postum, in 1962. Este angajat in redactia „Contemporanului”, apoi a „Gazetei literare”. In octombrie, in Viata Romaneasca, apare „Moartea caprioarei”. Se inscrie la Facultatea de filologie, dar o paraseste dupa un semestru.

1955-1956 Anii in care sunt scrise piesele lirice majore din creatia poetului. Multe dintre ele, desi publicate in reviste, nu intra in sumarul „Primelor iubiri”. Altele, vor ramane in manuscris. Toate, insa, vor patrunde treptat in constiinta publica, odata cu editiile de dupa 1962. Din aceeasi perioada, o traducere partiala, „Au lecteur” si o traducere integrala, „Harmonie du soir”, cu o splendida „rezolvare”, precum „Ton souvenir en moi luit comme un ostensoir” (Tu mai lucesti in mine precum un rug barbar) din Baudelaire.

1956 In martie, are loc conferinta pe tara a tinerilor scriitori, la care Labis rosteste un cuvant exemplar. Toamna apare „Puiul de cerb”, poem pentru copii, precede cu numai cateva saptamani debutul poetic „Primele”. Intreg anul fusese si continua sa fie „neverosimil de productiv”, caci in timp ce manuscrisul „Iubirilar” isi urma nu foarte dreptele lui cai editoriale, Labis scrie mult, publica, iar proiectul „Luptei cu inertia” il preocupa intens. La 2 decembrie, la putin timp dupa ce, inconjurat de prieteni, sarbatorise aparitia primului sau volum de poezii, Nicoale Labis implineste 21 de ani. La 10 decembrie noaptea, este accidentat de un tramvai in statia de vis-a-vis de Spitalul Coltea. Transportat imediat la spital, are ca diagnostic (serviciul de chirurgie, ora 2.30): „traumatism cranian si al coloanei vertebrale”. Spre ziua, este transferat la Spitalul de urgenta. Aici, dimineata, va dicta prietenului sau Aurel Covaci cele 11 versuri dintre care primul este: „Pasarea cu colt de rubin…” Eforturile medicilor, enorma mobilizare sufleteasca a colegilor, cunoscutilor si, bineinteles, prietenilor nu pot opri drumul ireversibil al leziunilor.

1956 La 22 decembrie, la ora 2:00, Nicolae Labis moare. Luni, 24 decembrie, ora 12.00, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc: Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei si Paul Georgescu, iar Paul Anghel citeste „Moartea caprioarei”. Este inmormantat la cimitirul Bellu dupa ce convoiul face un ocol prin fata mormantului lui Mihai Eminescu. Neoficial, se spune ca Labis ar fi fost impins in fata tramvaiului de catre 2 prieteni, din pura invidie, insa alte zvonuri spun ca acesta ar fi fost ucis de catre Securitate prin intermediul celor 2 prieteni, deoarece Labis incepea sa devina aspru cu regimul comunist, pentru care poetul devenea o amenintare. Chiar si dupa Revolutia din ’89, s-a incercat punerea cazului Labis in lumina reflectoarelor, insa orice alta varianta decat cea oficiala a fost respinsa de catre media. In perioada comunista orice investigatie suplimentara ar fi fost suprimata violent de catre regimul comunist, iar familia ar fi suportat consecintele. Se pare ca au fost solicitate documente din arhivele securitatii, de catre rudele scriitorului, insa acestea au creat un mister si mai mare despre moartea briliantului poet, chiar daca membrii familiei cunosc numele persoanelor implicate direct in presupusul asasinat. Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: „Labiș este primul poet român disident… El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”.

1958 La inceput de an, apare „Lupta cu inertia”, sub ingrijirea unui colectiv format din Lucian Raicu, Eugen Mandric, Savin Bratu si Aurel Covaci.

1962-1985 Douasprezece editii Labis (cu o spectaculoasa recuperare a manuscriselor), sinteze monografice, studii, articole, numere omagiale in principalele reviste. O idee comuna in acestea din urma: atat pentru contemporani, cat si pentru urmasi, incepand cu generatia care va intra in literatura dupa 1960, Labis este nu numai un model, ci si un reper de constiinte. Casa memoriala a scriitorului poate fi vizitata zilnic in comuna Malini, jud. Suceava.

Biografie completata si ingrijita de Ionut Vornicu.

Sursa : Wikipedia .

Aliosa ! 🙂

PS !!!!   🙂  🙂  🙂  🙂

La Mulți Ani, ROMÂNIA de CENTENAR !!!

februarie 21, 2018

100 de ani de unire în 10 statistici

Într-un an în care se va vorbi mult despre Unirea din 1918, este util un stop-cadru. De unde venim, ca țară? Care era situația noastră în urmă cu 100 de ani? La ce stăm mai bine decât atunci? Dar mai prost?
Multe răspunsuri pot fi date sub formă de numere şi statistici – pentru că sunt clare și, sub rezerva capacității de a strânge date a statului român, destul de precise.

Cât de mare și de bogată e România

În comparație cu situația teritorială reglementată prin Tratatele de pace din 1919-1920, România a pierdut într-un secol o cincime din suprafață, adică 60.000 de kilometri pătrați. (Victoria obținută acum câțiva ani în procesul de la Haga contra Ucrainei nu are impact asupra suprafeței propriu-zise, acolo fiind vorba de jurisdicția asupra unui teritoriu maritim aflat în afara apelor teritoriale).
Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța și Cadrilaterul au fost pierdute într-un singur an: 1940.
Economic însă, PIB-ul a crescut de 16 ori în 100 de ani.
În ciuda schimbărilor de regim, creșterile au fost simetrice în cele două jumătăți de secol: în 1968, după 50 de ani de la Marea Unire, PIB-ul era de 8 ori mai mare decât cel din 1918.

Câți (mai) suntem în țară

Suntem mai puțini decât eram după Marea Unire, când România ajunsese la circa 18 milioane de locuitori.
Acest lucru e mai ciudat decât pare: în acești 100 de ani, populația Marii Britanii a crescut cu 65%, a Statelor Unite s-a mărit de aproape 4 ori, iar a Braziliei, de 9 ori.
Doar Rusia se află într-o situație similară cu a noastră. Însă ei au avut pierderi imense:
  • în războiul civil de după instaurarea regimului bolșevic (10 milioane de oameni, incluzând victimele epidemiilor concomitente),
  • în al Doilea Război Mondial (26 milioane) și
  • în represiunea internă care a durat decenii la rând.
Prin comparație cu Rusia, România a pierdut teritorii (Basarabia avea 2 milioane de locuitori în 1918) și a suferit mai multe valuri de migrație:
  • etnicii maghiari care au plecat în Ungaria imediat după Unire,
  • etnicii germani, vânduți în perioada comunismului sau emigrați după 1990, plus
  • plecarea la muncă în Vest din ultimii 10-15 ani.

Câte orașe mari avem

Scriam mai sus că, după Unire, aveam cam aceeași populație ca aceea aflată în ţară astăzi. Importanța mediului urban este însă mult mai mare.
România de acum un secol avea o singură localitate cu peste 150.000 de persoane: Bucureștiul. Acum are treisprezece.
Doar 20 de orașe aveau atunci mai mult de 30.000 de locuitori. Acum, în această categorie se află 67 de localități.
Centralizarea României nu s-a făcut simțită la nivel demografic atât de mult pe cât s-ar crede: într-un secol, Bucureștiul și-a mărit populația de 2 ori și jumătate. Prin comparație, Constanța a crescut de 5 ori, Clujul, de 4 ori, iar Timișoara și Iașul, de 3 ori.
În primii ani de după Unire, Clujul era al doilea oraș al României ca populație, iar Timișoara, al treilea. Din cauza haosului creat de război, o estimare precisă este imposibilă, dar fiecare dintre cele două avea, probabil, între 110.000 și 150.000 locuitori.
Migrația etnicilor maghiari a schimbat lucrurile în mod rapid: la doar 10 ani după Unire, patru dintre primele cinci orașe, ca număr de locuitori, se aflau în Moldova: în ordine, Chișinău, Cernăuți, Iași și Galați. Clujul și Timișoara coborâseră pe locurile 6, respectiv 7.
După 100 de ani, Clujul și Timișoara sunt din nou pe locurile 2, respectiv 3, ca populație.

Ponderea minorităților etnice

S-a redus la jumătate.
Marile schimbări sunt scăderea drastică a numărului de etnici germani (de la 730.000, la 35.000) și a numărului de evrei (de la 700.000, la 3.200).
Ponderea etnicilor români a crescut de la 70% la 89%.
Imagine din satul Mălâncrav (judeţul Sibiu), de la una dintre ultimele sărbători pe care le mai organizează comunitatea de sași. Foto: Raul Ștef

O țară îmbătrânită

După Unire, aproximativ 6,6% din populația regatului României avea peste 60 de ani.
Acum, în această categorie intră 21%, iar dacă ne raportăm strict la cetățenii aflați în țară, ponderea trece de 25%.
Această situație demografică influențează major multe aspecte ale vieții de zi cu zi.
De exemplu: discursul public (ce teme devin atrăgătoare pentru politicieni?), economia (cui vinzi ce?) și sistemul medical, care e mult mai important într-o societate îmbătrânită.

Cum a evoluat alfabetizarea

Acum un secol, un pic peste jumătate din populația României știa să citească. Ponderea celor alfabetizați nu depășea 90% în niciun județ.
Procentul știutorilor de carte era mai mic decât în Ungaria, Bulgaria sau țările baltice, dar era mai mare decât în Portugalia și comparabil cu cele din Spania sau Rusia.
Astăzi, cel puțin pe hârtie, rata analfabetismului este mai mică de 2%. La recensământul din 2011, numărul persoanelor care nu știau să scrie și să citească era de 245.000.

Câți alegători la un parlamentar

În 1917, Constituția a fost modificată și s-a eliminat votul cenzitar. Astfel, la momentul Unirii, dreptul de vot era acordat tuturor bărbaților care aveau peste 21 de ani. (Femeile au căpătat drept de vot abia în 1938).
Sistemul electoral era cvasi-identic cu cel de acum: proporțional, pe liste de partid.
Parlamentul rezultat era însă mult mai mare: un deputat reprezenta circa 30.000 de locuitori (față de 73.000, acum), iar un senator, 70.000 (față de circa 168.000, acum).

Ce datorie externă ave(a)m

La începutul Primului Război Mondial, Vechiul Regat încă rostogolea datorii contractate în 1880.
În timpul conflagrației, a împrumutat bani de la Aliați pentru a finanța armata, iar apoi, conform Tratatelor de pace, a trebuit să plătească o cotă-parte din datoriile Imperiului Austro-Ungar: 1,6% din datoria externă a părții austriece, în virtutea unirii cu Bucovina, și 21,6% din datoria componentei ungare a Imperiului (pentru Transilvania).
Unirea în sine a avut, bineînțeles, și un cost financiar: în februarie 1919, statul a contractat un împrumut pentru „împlinirea nevoilor rezultate din noua organizare a României întregite”, urmat de două împrumuturi similare în anul următor. Dobânzile aferente celor trei credite erau de 5,9%, 6,17% și 6,14%.
Ca să avem o idee ce înseamnă aceste valori, zilele trecute România a împrumutat 2 miliarde euro, pentru susținerea deficitului bugetar. Acest împrumut are două componente: una cu dobândă de 2,585% , cealaltă, cu o dobândă de 3,45%.
La finele lui 2017, datoria externă pe termen lung a României era de aproape 70 de miliarde de euro, dintre care aproape 33 de miliarde reprezintă datorie publică directă.

A scăzut numărul bugetarilor?

A rămas aproape același. Modul în care se colectau datele statistice în perioada interbelică separa sistemul de sănătate de ceilalți angajați ai statului.
Conform acestei metode, administrațiile locale și cea centrală aveau împreună 800.000 de salariați.
Astăzi − tot excluzând sistemul de sănătate − sunt 920.000.
În context intră și faptul că atribuțiile statului s-au mărit în mod considerabil prin comparație cu anii ’20 ai secolului trecut: au apărut domenii noi (precum asistența socială) și nevoi suplimentare de personal (comunicarea cu publicul, atragerea fondurilor europene, managementul sistemelor IT etc.)

Berea după vin

Consumul de alcool s-a schimbat semnificativ. În 1918, fiindcă eram o țară preponderent rurală, vinul era băutura preferată (42 litri/cap de locuitor/an, față de 18, în zilele noastre).
Producția anuală de bere a rămas mai mică de 1 milion de hectolitri până în 1927 (după care a scăzut din nou).
În 2016, în România s-au băut 15 milioane de hectolitri de bere. Mai direct spus, consumul de bere pe cap de locuitor a crescut de la 4 litri/an, acum un secol, la 89 litri/an.

În concluzie

Imediat după Marele Război, România era o țară tânără și cu un potențial imens în mai multe domenii.
Prin comparație, acum avem un profil mai apropiat de cel al Europei de Vest, dacă ne raportăm la îmbătrânirea populației, gradul de urbanizare sau eficiența economică.
Migrațiile au o relevanță majoră dacă vrem să înțelegem acești 100 de ani: valurile de plecări au schimbat portretul demografic și cultural al țării și au frânat sever dezvoltarea multor localități din țară.”
Sursa : internetul.
Alioșa !!!  🙂  🙂  🙂

De ce se vrea AUTONOMIA Transilvaniei……………….

februarie 17, 2018

În loc de motto:

DSC00443

 

Featured Image -- 1612EducațiaG81201transilvania

http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/c-l-torii-geodezice-noi-oiconime-transilvane-viii-12

buna-dimineata-si-weekend-placut

Weekend plăcut !