Să NU UIȚI române, să NU UIȚI …………

În loc de MOTTO:

Când NEGURA UITĂRII mintea-mi va INUNDA 😦  voi TRECE pe AICI și-mi voi REAMINTI evenimentele din DECEMBRIE 1989 la care am PARTICIPAT pe plan local ,prin prisma  funcției ce-am avut-o la acea dată, adică, de  SLUJBAȘ  al STATULUI ROMÂN ,în SLUJBA PATRIEI și a POPORULUI ROMÂN,remunerat de STATUL ROMÂN  !!!

http://aliosapopovici.wordpress.com/2013/09/23/

http://aliosapopovici.wordpress.com/2012/08/27/

http://aliosapopovici.wordpress.com/2012/08/14/

 

” Evenimentele din decembrie 1989, minciuni mass-media pentru manipularea opiniei publice

                                    Minciuni mass-media […]

 

                                Minciuni mass-media

 

„Médiamensonges” (Minciuni mass-media) este titlul unei lucrări apărute la Bruxelles în 1990, realizată de Gérald de Selys, ziarist la Radio-Televiziunea belgiană de limbă franceză. El preciza că ideea i-a venit „după scandaloasa mistificare a măcelului de la Timişoara”. În opinia sa, minciunile despre cele petrecute în oraşul de pe Bega în decembrie 1989 constituie „o manipulare fără precedent în istoria presei”, iar impostura nu a fost denunţată decât în mică măsură, ziarele şi televiziunile necerându-şi scuze pentru cele relatate şi induse opiniei publice. În această lucrare sunt incluse contribuţiile mai multor ziarişti din Belgia, Franţa, SUA, Germania şi Salvador.

Tot în 1990, la Paris, a văzut lumina tiparului lucrarea lui Michel Castex, cu tilul „Un mesonge gros comme le siècle. Roumanie, historie d’une manipulation” (O minciună mare cât un secol. România, istoria unei manipulări). Autorul a condus din Bucureşti echipa de jurnalişti ai Agenţiei France Presse (AFP) care a analizat la faţa locului evenimentele din decembrie 1989.

Alături de alogenii Ion Iliescu și Petre Roman, evreul Adrian Sărbu (cel cu barbă din stânga fotografiei), viitorul șef al televiziunii sioniste Pro TV, cea mai manipulatoare din România anilor '90.

Alături de alogenii Ion Iliescu și Petre Roman, evreul Adrian Sârbu (cel cu barbă din stânga fotografiei), viitorul șef al televiziunii sioniste Pro TV, cea mai manipulatoare din România anilor ’90.

El a ajuns la concluzia că era vorba despre o „intoxicare remarcabilă, fără precedent, în care s-a lăsat prinsă media occidentală”; aceasta s-a raliat în totalitate la informaţiile prin care s-a urmărit să se atribuie lui Nicolae Ceauşescu toate ororile imaginabile. Liderul român era considerat un conducător paranoic, dictator setos de sânge, iar înlăturarea lui trebuia să fie susţinută de toată lumea, atât din România, cât şi din afara graniţelor acestei ţări.

rev roum_0012r

Asemenea luări de poziţie aveau să fie exprimate şi în alte lucrări referitoare la evenimentele din decembrie 1989, diminuând astfel semnificaţia reală a Revoluţiei române şi aruncând în derizoriu spiritul de jertfă al celor care au contribuit, cu sacrificiile vieţii lor, la înlăturarea regimului dictatorial.

Autorii lucrărilor respective se referă la momentul decembrie 1989, dar în realitate manipularea a început mult mai devreme, scopul fiind diabolizarea lui Nicolae Ceauşescu, prezentarea unei imagini exacerbate asupra opoziţiei faţă de regimul existent în România, mediatizarea unor lideri care luptau împotriva dictaturii şi pentru revenirea la democraţie.

                                                De la alegeri la contestare

Mass-media occidentală a prezentat cu entuziasm reformele iniţiate de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, cerând ca glasnosti-ul şi perestroika să se extindă şi în celelate ţări socialiste. Opoziţia lui Ceauşescu faţă de politica lui Gorbaciov a generat o reacţie tot mai dură din partea mass-mediei şi a liderilor politici din Occident.

Dacă în anii ’60 – ’70, Occidentul elogia politica de independenţă a Bucureştilor, după 1985 (venirea lui Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică şi începerea dialogului direct între Moscova şi Washington) rolul lui Nicolae Ceauşescu era prezentat mai curând ca fiind unul negativ.

Propaganda occidentală anti-ceaușistă vorbea de mii de etnici ungari din România care treceau frontiera fraudulos în Ungaria.

Propaganda occidentală anti-ceaușistă vorbea de mii de etnici unguri din România care treceau frontiera fraudulos în Ungaria.

Accentul a fost mutat asupra politicii interne promovate de Ceauşescu şi mai ales pe nerespectarea drepturilor omului, aşa cum erau ele înscrise în Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa semnat la Helsinki în 1975. Aceste critici erau pe deplin îndreptăţite, mai ales după 1981, când Ceauşescu a decis ca România să-şi achite într-un termen cât mai scurt întreaga datorie externă; pentru procurarea valutei a recurs la forţarea exportului, fapt ce a contribuit la secătuirea economiei naţionale şi la deterioararea gravă a nivelului de trai al populaţiei. De la mijlocul anilor ’80, mass-media occientală prezenta pe larg situaţia dramatică în care se aflau românii, de toate categoriile, care se confruntau cu lipsa alimentelor de primă necesitate, a căldurii şi curentului electric etc. etc. Pentru a ţine situaţia sub control, regimul recurgea la măsuri represive nemaiîntâlnite în lagărul socialist.

Securitatea era omniprezentă, arestările se ţineau lanţ, închisorile erau arhipline, iar cei care îndrăzneau să aibă o atitudine câtuşi de cât critică faţă de Ceauşescu erau internaţi în spitale psihiatrice.

Asemenea afirmaţii conţineau o doză de adevăr, dar şi un înalt grad de exagerare. De exemplu, plecând de la declaraţia lui Nicolae Ceauşescu potrivit căreia numai „un nebun” putea să nu recunoască marile succese obţinute de România în anii socialismului, mass-media occidentală a căutat să acrediteze ideea că toţi opozanţii regimului erau internaţi în spitale psihiatrice.

Numărul celor internaţi nu a fost stabilit cu exactitate, dar în mod cert spitalele de psihiatrie din România nu erau pline cu disidenţi. Studiile efectuate după 1989 au identificat doar câteva persoane care au fost supuse unui asemenea regim.

Mass-media occidentală s-a ocupat pe larg de problema sistematizării satelor din România. Încă de la adoptarea reformei administrative în 1968 conduecerea de la Bucureşti a subliniat necesitatea sistematizării localităţilor rurale. În anii ’70, Ceauşescu a reluat de mai multe ori această temă, avansând ideea reducerii la jumătate a satelor din România, în vederea constituirii unor centre agro-industriale moderne, care să beneficieze de infrastructura necesară (canalizare, străzi asfaltate, încălzire centrală etc).

La vremea respectivă, mass-media occidentală nu a reacţionat, dar în 1988 – 1989 a creat o adevărată psihoză: opinia publică internaţională era informată că Ceauşescu urmărea să radă de pe suprafaţa pământului o întreagă civilizaţie rurală, sărăcind astfel Europa de valori etnografice inestimabile. Că o asemenea civilizaţie fusese distrusă de mult în Occident, nu se menţiona nimic, dar se cerea ca România să rămână o zonă etnografică a Europei, pentru ca lumea civilizată să vadă cum se scoate apă din fântână şi cum se foloseşte cobiliţa, cum se lucrează la războiul de ţesut etc. etc.

Opération_Villages_Roumains

Mass-media evidenţia nu numai pericolul pentru civilizaţia Europei, dar şi pentru soarta oamenilor, ale căror sate urmau să fie sistematizate. Se relata pe larg că buldozerele acţionau mai ales în satele locuite de maghiari şi germani, deoarece, în ura lui împotriva minorităţilor naţionale, Ceauşescu dorea o deplină purificare etnică. Presa, radiourile şi televiziunile occidentale cereau ca opinia publică să se mobilizeze pentru a opri o asemenea nelegiuire.

Răspunzând acestor apeluri, în Franţa, Belgia şi în alte state s-au constituit organizaţii civice care avea ca deviză: „Salvaţi satele româneşti!” La postul de radio Europa liberă (finanţat de SUA) se difuzau interviuri cu persoane ale căror case au fost demolate, ba se şi auzeau ţipetele disperate ale unor ţărani din Ardeal, care asistau neputincioşi la pătrunderea buldozerelor în propriile lor case.

A fost una dintre cele mai grosiere manipulări mass-media, care la vremea respectivă a avut un impact psihologic excepţional asupra opiniei publice internaţionale. După 1989 s-a constatat că nu au fost demolate decât 3 – 4 sate din zona proiectatului canal Dunăre – Bucureşti şi unul de lângă Snagov. Nu s-a dărâmat nici un sat din Transilvania şi, evident, nici o casă a vreunui ţaran german sau maghiar.

                                                            Cine erau disidenţii?

După 1985, în unele ţări socialiste (Polonia, Ungaria) s-a dezvoltat o mişcare în favoarea reformelor preconizate de Gorbaciov şi de promovare a unor noi lideri politici. Deoarece în conducerea PCR nu s-a constituit o „garnitură de schimb”, mass-media occidentală a promovat unele persoane care contestau politica lui Nicolae Ceauşescu, dar al căror trecut era ţinut sub tăcere. Între acestea Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan şi mai ales Ion Mihai Pacepa.

Primii doi făcuseră parte din înalta nomenclatură în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi fuseseră înlăturaţi de Nicolae Ceauşescu, iar cel de-al treilea ajunsese general de securitate. Nimeni nu a făcut o statistică credibilă asupra represiunilor din „epoca” Gheorghiu-Dej şi din cea a lui Ceauşescu, pentru a se desprinde o concluzie rezonabilă. Este însă cert că în timpul lui Dej a fost distrusă elita politică şi economică a României, precum şi o bună parte a celei culturale. Oarecum paradoxal, mass-media occidentală îi populariza, ca personaje pozitive, tocmai pe cei care-şi legaseră numele de perioada celor mai crunte represiuni.

Constantin Pârvulescu

Constantin Pârvulescu

Unul dintre aceştia era Constantin Pârvulescu, un vechi comunist. El participase la Congresul de constituire a P.C.R. în 1921, făcuse parte din C.C. în anii ilegalităţii, iar după 23 august 1944 s-a aflat în nucleul de conducere a partidului, ocupând şi importante funcţii pe linie de stat. În mod cert, el purta o grea răspundere pentru crimele din timpul lui Dej. Dar acestea erau trecute sub tăcere, pentru că la Congresul al XI-lea al PCR din 1979 se pronunţase împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general, iar în martie 1989 Pârvulescu semnase „Scrisoarea celor şase” prin care se cerea înfăptuirea unor reforme în stil gorbaciovist şi în România.

Silviu Brucan și George Soros la sediul GDS în ianuarie1990. (Foto Emanuel Pârvu)

Silviu Brucan și George Soros la sediul GDS în ianuarie1990. (Foto Emanuel Pârvu)

Dizident de o factură similară era Silviu Brucan, care în memoriile sale recunoştea că nu a reuşit să absolve liceul, dar care a devenit „profesorul” şi „politologul” cel mai mediatizat în Occident. El a fost unul dintre politicienii cei mai zeloşi ai „epocii” Gheorghiu-Dej, susţinând în „Scânteia” din anii ’50 că „lupta de clasă” se ascute, iar „duşmanii trebuiau lichidaţi fără milă”.

În organul de presă al C.C. al PCR, Silviu Brucan saluta la 1 august 1947 dizolvarea PNŢ şi arestarea conducătorilor săi, în frunte cu Iuliu Maniu, apreciind că acest act consfinţea „un faliment politic total al unui partid care nu mai avea ce căuta în viaţa politică românească”. Mass-media occidentală nu era interesată de trecutul unui asemenea personaj; important era că Silviu Brucan se exprimase în favoarea muncitorilor de la Braşov care în noiembrie 1987 protestaseră împotriva regimului Ceauşescu, iar în martie 1989 semnase Scrisoarea celor şase.

Ion Mihai Pacepa în 1975.

Ion Mihai Pacepa în 1975.

Poate că cel mai frapant este cazul lui Ion Mihai Pacepa, ofiţer de securitate, care a avansat rapid în timpul lui Gheorghiu-Dej, remarcându-se chiar în anii marii terori. L-a slujit cu credinţă şi pe Ceauşescu, până ce a dezertat în 1978, fiind preluat de CIA. Fostul general de securitate a devenit un personaj extrem de pozitiv, deoarece îl critica pe Ceauşescu. Posturile de radio Europa liberă, BBC şi Vocea Americii au transmis săptămâni în şir fragmente din cartea sa „Orizonturi roşii”, apărută în SUA în anul 1987.

Nicolae Ceauşescu, în viziunea lui Pacepa, era un caz patologic, obsedat, ca şi soţia sa Elena Ceauşescu, de supravegherea tuturor locuitorilor României. Potrivit propriilor sale relatări, Elena Ceauşescu a fost informată că, începând cu anul 1984, Securitatea va fi în stare să supravegheze „zece milioane de microfoane simultan” şi că în următorii cinci ani „fiecare familie va putea fi supravegheată periodic timp de un an calendaristic, iar cei suspecţi urmăriţi continuu”.

Asemenea elucubraţii erau difuzate de posturile de radio occidentale, care nu-şi puneau problema dacă regimul Ceauşescu era interesat să înregistreze ce vorbeşte pescarul din Delta Dunării sau ciobanul de pe Muntele Ceahlău. Important era ca opinia publică să afle că întreaga populaţie activă a României era victima Securităţii. Trecutul lui Pacepa, implicarea lui în susţinerea regimului totalitar, în abuzurile şi ilegalităţile acestuia, nu conta. Important era că el îl critica pe Ceauşescu şi îl prezenta ca pe unul dintre cele mai sinistre personaje din istorie.

                                                Minciunile din zilele revoluţiei

Exagerările şi minciunile transmise zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună şi an de an au culminat cu cele privind numărul de victime înregistrate în decembrie 1989. Opinia publică era pregătită să afle că regimul Ceauşescu – cel mai crud şi barbar din Europa, care putea fi egalat doar de cel al lui Hitler – a transformat Timişoara într-o baie de sânge, iar Securitatea a recurs la cele mai abominabile acte criminale împotriva românilor care s-au ridicat împotriva dictatorului.

rev roum premier

Relatările au început în ziua de 19 decembrie 1989. Prima menţiune privind victimele represiunii brutale de la Timişoara a aparţinut postului de radio Budapesta, care cita spusele unui ungur ai cărui părinţi erau medici în Timişoara, de la care a aflat că s-au înregistrat „între 300 şi 400 de morţi”; el afirma că soldaţii intrau în fiecare casă pentru a găsi manifestanţi, procedând la „execuţii sumare”. Era menţionat şi un cetăţean maghiar care se întorsese din România; acesta aflase că „250 de morţi se aflau într-o singură clinică” din oraşul Timişoara. În aceeaşi zi, Duna TV îşi informa telespectatorii că în Timişoara „existau sute de victime, poate peste o mie”.

Câteva ore mai târziu, agenţia austriacă D.P.A. transmitea declaraţia unui „martor ocular”, care, întrebat despre speculaţiile potrivit cărora la Timişoara ar exista o mie de victime, a răspuns: „Mă tem că această cifră este mult sub cea reală”. Vestea a fost preluată de postul de radio Europa liberă, căreia acelaşi interlocutor i-a declarat că a văzut în oraş „metri cubi” de cadavre.

În ziua de 20 decembrie, agenţia est-germană A.D.N. scria că „forţele de Securitate au omorât între 3.000 şi 4.000 de demonstranţi în oraşul Timişoara şi au continuat să înăbuşe alte demonstraţii de protest în peste 10 oraşe”. Ştirea era furnizată de un român care trăia în Republica Democrată Germană şi care vorbise la telefon cu părinţii săi aflaţi în Timişoara. A.D.N. preciza că morţii erau transportaţi cu camioanele la periferia oraşului şi aruncaţi într-o groapă comună. Era prima menţiune despre „groapa comună”, care avea să fie mult mediatizată în perioada următoare.

În aceeaşi zi, presa iugoslavă dădea detalii despre oribila represiune: copii seceraţi de gloanţe, manifestanţi răpuşi de baionete, tiruri de mitralieră trase asupra cetăţenilor paşnici. Cotidianul „Vecernje Novosti” aprecia că la Timişoara s-au înregistrat 2.500 de morţi şi 1.000 de răniţi.

morti timisoara

Agenţia Taniug transmitea că oraşul de pe Bega era în ruină, iar vizitatorii străini veniţi din România susţineau că au avut loc lupte corp la corp între manifestanţi şi forţele de represiune; morţii erau încărcaţi în camioane şi duşi într-o direcţie necunoscută. Cotidianul „Ekspres Politika” dădea ca certă împuşcarea lui Tökes în închisoare; ştirea fusese obţinută de un ziarist chiar de la poliţistul român care verificase identitatea pastorului; acelaşi poliţist preciza că au fost împuşcate 2.000 de persoane.

Ziarul budapestan „Nepszava” scria, la 20 decembrie, că la Timişoara morţii zăceau pe stradă, iar familiile nu erau autorizate să se apropie; camioanele îi transportau la o groapă comună din afara oraşului.

A doua zi, 21 decembrie, ziarul american „Financial Times” scria: „Agenţia de ştiri oficială est-germană A.D.N.. citând români stabiliţi în Germania de Est, cu prieteni şi familii în România, a spus că forţele Securităţii au omorât între 3.000 şi 4.000 de demonstranţi în oraşul Timişoara”.

În continuare, ziarul îşi informa cititorii: „Peste 30 de copii au fost masacraţi de poliţie în timpul revoltei de la Timişoara, conform agenţiei de presă iugoslave Taniug. Agenţia a spus că pasagerii sosiţi cu trenul din Bucureşti în oraşul Vrsac [Vârşeţ] de la graniţa iugoslavă au relatat un masacru în faţa Catedralei, a 36 de copii care duceau lumânări  într-o paradă în care cereau pâine, pace şi demnitate umană”. Aşadar, alături de „miile de morţi”, de „groapa comună” s-a pus în circulaţie şi o altă minciună mass-media: „uciderea copiilor” nevinovaţi.

În aceeaşi zi, Europa liberă transmitea că a intrat în posesia unei note secrete a Securităţii, adresate Elenei Ceauşescu, în care i se raporta că la Timişoara s-au înregistrat 4.632 morţi, 1.282 răniţi, 13.214 arestaţi şi 7.613 condamnări la moarte. Prin indicarea sursei şi a acestor cifre extrem de detaliate se urmărea acreditarea ideii că ele erau absolut exacte, postul informându-şi ascultătorii cu un profesionalism desăvârşit. Era, în fapt, o grosolană „minciună mass-media”.

La 22 decembrie, A.D.N. a dat cifre „rotunjite”: 4.600 morţi, 1.860 răniţi, 7.000 condamnări la moarte, 13.000 arestaţi. Această ştire a fost preluată de Agenţia iugoslavă Taniug şi de Agenţia France Press. La rândul său, agenţia maghiară M.T.I. anunţa că au fost găsiţi într-un osuar din Timişoara 4.630 morţi, cifra fiind comunicată de un „refugiat român”. Televiziunea iugoslavă a transmis primele imagini cu „corpuri mutilate şi torturate”, precum şi comentariul unui cetăţean român: „Aceasta este opera Securităţii”. Agenţia Taniug aprecia că la Timişoara s-au înregistrat 5.000 de morţi. Astfel, o nouă minciună devenea un „adevăr”, confirmat chiar de persoane „aflate la faţa locului” şi a căror credibilitate nu putea fi pusă la îndoială.

A doua zi, 23 decembrie aceeiaşi agenţie afirma că la Timişoara s-au înregistrat 5.000 de morţi, dintre care 800 de copii de până la 14 ani; un număr de 45 copii au fost împuşcaţi în timp ce urmăreau un spectacol de marionete. M.T.I. preciza că „un membru al Frontului Salvării Naţionale” din Timişoara a „confirmat” următoarele cifre: 4.632 ucişi, „fie de glonţ, fie de baionetă”, 1.282 răniţi, 12.000 arestaţi, 7.614 persoane împuşcate pe loc. Atât sursa, cât şi cifrele atât de precise aveau menirea să evidenţieze profesionalismul respectivei agenţii.

                       Mass-media din România şi Revoluţia din Decembrie 1989

La aceste „minciuni mass-media” au contribuit din plin presa, radioul şi televiziunea română (devenită, la 22 decembrie, Televiziunea Română Liberă). Veştile despre luptele crâncene între Armată şi Securitate, care se desfăşurau în Bucureşti şi în alte oraşe (Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca etc.), despre apa de băut care ar fi fost otravită, despre spitale din care au dispărut rezervele de sânge, se succedau cu repeziciune.

minciuni mass-media

„Scânteia”, fostul organ central de presă al P.C.R., devenită „Scânteia Poporului”, publica la 23 decembrie un apel sub titlul „Uniţi la arme!”, în care se aprecia: „Fiara încolţită s-a agăţat cu ghiarele şi cu dinţii de ultimele puncte de sprijin, în speranţa absurdă că va reuşi să reînvie odioasa dictatură. Aşa cum s-a întâmplat din prima zi a marilor lupte, armata noastră, armata poporului dovedeşte dârzenia şi eroismul de care este atâta nevoie în aceste clipe.

Zi şi noapte, oră de oră, minut cu minut, înconjoară şi-i strânge în cleşte pe terorisşti, bandele de securişti care nu vor să cedeze poziţiile, visând la păstrarea privilegiilor, sperând într-o minune – pentru că numai o minune i-ar putea salva. Pentru aceasta nu se dau în lături de la nici o fărădelege, recurgând la acte tipic fasciste, trăgând fără alegere nu numai în ostaşii armatei noastre, ci şi în populaţia civilă, atunci când li se iveşte prilejul, în femei, în copii, mărind numărul jertfelor”.

S-a creat şi cultivat o adevărată psihoză, alimentată prin mass-media. Televiziunea ar fi fost atacată de terorişti, drept care şi-a încetat emisia, pentru ca aceştia, cufundaţi în întuneric, să nu nimerească studioul 4 de unde se transmitea revoluţia în direct. După vreo 20 de minute, emisiunea s-a reluat, sub protecţia unui ofiţer, prezent în studio, îmbrăcat în ţinută de luptă, cu arma automată la piept, care i-a asigurat pe telespectatori că nici un terorist nu va putea pătrunde în acea cameră.

Presa scrisă se distribuia din camion în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

Presa scrisă se distribuia din camion în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

În ziua de 23 decembrie TVRL relata că teroriştii au încercat să ia cu asalt Aeroportul Internaţional Otopeni, dar că armata a reuşit să facă faţă atacului, lichidându-i pe aceşti duşmani ai revoluţiei. Televiziunea şi radioul transmiteau că la Sibiu aveau loc lupte grele între militarii armatei române şi securişti, care se desfăşurau nu numai pe străzi, ci şi în cimitirul oraşului. În Bucureşti, teroriştii ascunşi după crucile din cimitirul Ghencea puneau în primejdie victoria revoluţiei, dar până la urmă, viteaza Armată română i-a anihilat. Toate aceste veşti, care în acele zile au îngrozit o lume întreagă, s-au dovedit a fi minciuni mass-media.

                                              Problema intervenţiei externe

24 decembrie a fost ziua celei mai mari presiuni mediatice. Agenţia A.D.N. anunţa că în timpul nopţii au avut loc lupte violente între armată şi unităţile rămase fidele lui Ceauşescu, în Bucureşti înregistrându-se 5.000 de morţi. Atacurile porneau şi din afara graniţelor, fiind depistate elicoptere care veneau dinspre Marea Neagră, iar radarele înregistrau asemenea aparate în zeci de puncte, mai ales în Dobrogea şi Muntenia, precum şi în Oltenia, drept care artileria antiaeriană riposta cu fermitate, dar acestea reapăreau ca prin farmec.

bucharest_1989morti rev teroristi

Se părea că armata română nu putea face faţă atâtor atacuri, astfel că ministrul de Externe francez Roland Dumas cerea la 24 decembrie o „intervenţie de urgenţă” în România. El a emis şi o idee, care avea să stea la baza unei noi concepţii privind dreptul internaţional, şi anume că, atunci când era vorba despre apărarea drepturilor omului, principiul neamestecului în treburile interne ale statelor suverane nu mai este aplicabil: „Situaţia din România impune introducerea acestei noţiuni în arsenalul juridic internaţional”, a dreptului de intervenţie. Ministrul francez a solicitat intervenţia sovietică şi a celorlalte state ale Tratatului de la Varşovia în sprijinul armatei române.

În aceeaşi zi, secretarul de Stat James Baker a declarat că SUA susţine punctul de vedere al Franţei privind o intervenţie în România. La 24 decembrie, ambasadorul SUA la Moscova afirma: „Partea americană este foarte preocupată de faptul că atât conflictul dintre forţele Securităţii Statului şi unităţile armatei, cât şi numărul victimelor din rândul populaţiei civile continuă”. El voia să ştie de la primul adjunct al ministrului de Externe sovietic „dacă este complet în afara discuţiei un sprijin militar acordat de Uniunea Sovietică Frontului Salvării Naţionale din România”.

Cu toate insistenţele franceze şi americane, liderii de la Kremlin nu au dat curs acestor sugestii. Primul ministru Nikolai Rîjkov aprecia că „ar fi o mare greşeală să se trimită trupe sovietice în România, ştiut fiind că, recent [la 4 decembrie 1989], a fost condamnată trimiterea de trupe în Cehoslovacia şi Afganistan”. La rândul său, ministrul de Externe Eduard Şevardnadzne declara că propunerile făcute de americani şi francezi erau de-a dreptul „stupide”, deoarece orice amestec din partea Uniunii Sovietice l-ar transforma pe Ceauşescu într-un martir.

Ideea lansată de ministrul de Externe francez nu s-a aplicat în România, dar avea să devină o practică după 11 septembrie 2001, când SUA şi-au rezervat dreptul de a interveni oriunde pe glob, în numele combaterii terorismului „la el acasă” şi a respectării drepturilor omului. Deşi luările de poziţie din decembrie 1989 ale Franţei şi SUA erau publice, ulterior ele au fost trecute cu vederea, pentru a se putea acredita ideea că Uniunea Sovietică a intervenit în România, bac chiar a pus la cale „lovitura de stat” din 22 decembrie.

                            Lichidarea lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu

TVRL a transmis, în ziua de 24 decembrie, un amplu reportaj din „oraşul măcelului, Timişoara”, stăruind asupra victimelor abia deshumate din cimitir. Imaginea cea mai şocantă, care a făcut înconjurul globului, a fost cea a unui copil, scos din pântecele mamei, omorâtă de securişti. Michel Castex aprecia că această imagine a devenit „simbolul unei dictaturi demente”.

rev roum 2

Stăruinţa cu care reportera TVRL a ţinut să prezinte minute în şir aceste imagini, însoţite de un comentariu extrem de virulent împotriva lui Ceauşescu şi a Securităţii sale, i-au impresionat adânc pe telespectatorii din întreaga lume. Evident, acesta trebuia pedepsit pentru asemenea crime. În acelaşi timp se acredita ideea că atâta timp cât Ceauşescu era în viaţă, securiştii şi teroriştii care-i juraseră credinţă nu vor înceta să facă victime.
În dimineaţa zilei de 25 decembrie, radio Budapesta făcea un „bilanţ al genocidului”: în total, după 17 decembrie au fost împuşcate 70.000 de persoane şi 300.000 revoluţionari au fost răniţi. Aceste informaţii au fost preluate şi de alte posturi de radio şi TV, precum şi de o bună parte a presei internaţionale.

ceausescu

Pe fondul maximei diabolizări a lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, care au împins România spre război civil, a avut loc în ziua de 25 decembrie 1989 procesul de la Târgovişte. Procurorul maior Dan Voinea îi acuza pe Nicolae şi Elena Ceauşescu de mai multe nelegiuiri, pe primul loc fiind „genocid – peste 60.000 de victime”. Procesul s-a încheiat în mai puţin de două ore, cei doi fiind condamnaţi la moarte şi executaţi. În aceeaşi seară, TVRL a transmis secvenţe de la proces, iar în cursul nopţii imagini cu Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu răpuşi de gloanţe.

                                                           Minciunile continuă

În zilele următoare, mai mulţi ziarişti străini au venit în România pentru a se alătura colegilor lor aflaţi deja în această ţară pentru a înregistra „efectele genocidului”. Reporterii televiziunii române, dar şi ai altor posturi transmiteau imagini cu răniţii din spitale cărora li se luau interviuri, deşi abia puteau să vorbească.

Nici o etică profesională nu era respectată, dominantă era goana după senzaţional, plăcerea sadică de a transmite efectul „războiului” din România şi a câştiga astfel audienţă. Până în ultimele zile ale anului 1989 mass-media s-a concentrat asupra evenimentelor din timpul revoluţiei, continuând să prezinte o imagine apocaliptică asupra represiunii. Un loc central l-au ocupat relatările privind victimele de la Timişoara.

minciuni mass-media

La 26 decembrie, ziarul „De Morgen” scria: „Una din cele 4.600 victime, ucisă în masacrul din 17 decembrie, era o femeie însărcinată. A fost spintecată cu baioneta. Copilul scos din pântece a fost depus pe corpul mamei, în grămada de cadavre”. Ziarul „La Libre Belgique” scria: „În osuare au fost găsite cadvre într-o stare indescriptibilă, mâini şi picioare tăiate, unghii smulse, capete pe jumătate desprinse de corp, feţe arse cu acid, cea mai mare parte a corpurilor spintecate şi sumar recusute. Corpul unui copilaş de trei sau patru luni a fost regăsit pe corpul mamei sale”.

Aşadar, ideea mamei şi a copilului sacrificaţi de securişti începea să capete notorietate. Se mai afirma că şoferii de camioane care au transportat cadavrele spre osuarele din Timişoara au fost „împuşcaţi în ceafă de poliţia secretă pentru a fi eliminat orice martor”. Ziaristul respectiv nu numai că minţea, dar şi delira. Orice minte sănătoasă nu putea crede asemenea fantasmagorii. Dar atunci, în decembrie 1989, totul era credibil.

Fotografie fake de la Timșoara cu groapa comună unde au fost îngropate pe ascuns victimele Securității. Ulterior aceeași fotografie a fost folosită și în cazul Libiei.

Fotografie fake de la Timșoara cu groapa comună unde au fost îngropate pe ascuns victimele Securității. Ulterior aceeași fotografie a fost folosită și în cazul Libanului.

Ziarul „Blik”, într-un articol din 27 decembrie 1989, intitulat „Răzbunarea hienelor roşii ale lui Ceauşescu”, ridica numărul morţilor la 100.000. Mai mult de 4.000 au fost aruncaţi într-o groapă uriaşă după ce li s-au luat hainele, li s-au smuls inelele, li s-au furat ceasurile şi alte bijuterii: „Înainte de a fi mitraliaţi, li se legau mâinile şi picioarele cu sârmă ghimpată, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulţi trebuie să fi fost aruncaţi de vii în groapă. Apoi omorâţi cu apă fierbinte”. Un alt ziar, „Het Volk”, îşi informa cititorii că victimele „au fost jupuite de vii”. Pentru a-şi impresiona şi mai mult cititorii, ziarul flamand „Blik” relata că Securitatea a împuşcat 800 de copii. Printre aceştia erau 45 care asistau „la un spectacol de teatru de păpuşi. Mitralierele i-au secerat”. Ziarul francez „Le Soir” îl cita pe purtătorul de cuvânt al Asociaţiei Refugiaţilor Români din Germania Federală, care a spus: „Mai multe victime au fost torturate şi iradiate timp de mai multe minute cu raze X iar altele au fost asasinate cu arme chimice”.

Aşadar, tot ce putea fi mai oribil se înregistrase în România şi mai ales la Timişoara. Nicolae Ceauşescu se dovedise un demn urmaş al lui Dracula, cel însetat de sânge. Ziarul „Le Soir” scria că „dementul Ceauşescu” nu era mai prejos de Hitler şi doctorul Mengele, care şi-au legat numele de exterminarea a 6 milioane de evrei.

morga revolutia 1989

Evident, nimeni nu-şi punea atunci întrebări ca acestea: Cum puteau să fie torturaţi 4.000 de oameni, care ar fi aşteptat să li se lege mâinile şi picioarele cu sârmă ghimpată, după care să li se smulgă organele genitale, să li se taie mâinile şi picioarele, să li se smulgă unghiile, să li se despice capetele, după care – rămânând totuşi vii – să fie omorâţi, aruncându-se asupra lor apă clocotită?

minciuni_timisoara

Oare câte cisterne cu apă clocotită au fost necesare pentru a ucide 4.000 de oameni? Unde şi în cât timp se putea fierbe atât de multă apă? Sau dacă, având în vedere evenimentele atât de sângeroase din oraş, părinţii îi mai lăsau pe copii să meargă la teatru? În acele zile mai aveau loc spectacole? Ce capacitate aveau închisorile din Timişoara, dacă au putut primi peste 13.000 de arestaţi? Ce tribunal putea să judece şi să condamne într-o singură zi peste 7.600 de persoane? Unde se putea desfăşura un asemenea proces? În cât timp se putea săpa o groapă în care să intre 4.000 de cadavre? Era posibil ca unii oameni să fie jupuiţi de vii? Exista la Timişoara un arsenal de arme chimice şi aparate cu raze X pentru asasinarea atâtor cetăţeni?

                                              „Minciuna are picioare scurte”

Aşa sună un vechi proverb românesc, care şi-a dovedit valabilitatea şi pentru mass-media din decembrie 1989. La patru zile după lichidarea lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu au început să apară primele semne de întrebare asupra dimensiunii represiunilor.

Postul de radio belgian BRT menţiona, la 29 decembrie, că a înregistrat declaraţia unui timişorean potrivit căruia persoanele găsite în osuarul din Timişoara ar fi decedat înainte de începerea revoluţiei. La 8 ianuarie, Silviu Brucan aprecia la TVRL că numărul morţilor nu depăşea 10.000.

Cu numai două săptămâni în urmă acesta avizase comunicatul difuzat de TVRL prin care Ceauşescu era acuzat de moartea a 60.000 de români. În ziua de 18 ianuarie 1990, ziarul „Renaşterea Bănăţeană” a publicat un bilanţ al victimelor înregistrate la Timişoara în perioada 17 – 27 decembrie, menţionând că 90 de persoane au fost împuşcate, dintre care 71 au fost identificate. A apărut astfel întrebarea: unde sunt miile de victime despre care s-a vorbit în zilele revoluţiei?

minciuni_timisoara_2

Câteva zile mai târziu, la 24 ianaurie, Agenţia France Presse prelua declaraţiile a trei medici din Timişoara, cu următorul comentariu: „Imaginile cadavrelor mutilate arătate de televiziunile din întreaga lume după masacrele de la Timişoara sunt rezultatul unei înscenări montate pentru a încrimina Securitatea, poliţia secretă a lui Ceauşescu”.

Un medic legist din Timişoara a încercat să explice în ziarul „Renaşterea Bănăţeană” că imaginile transmise de televiziune privind victimele de la Timişoara nu reflectau realitatea. În atmosfera de atunci, medicul nu a fost crezut. Pentru restabilirea adevărului, el a transmis mai multor medici din diferite ţări fotografia mărită a celei mai mediatizate imagini TV: cadavrul de femeie, ţinând pe piept trupul copilului scos din burta acesteia, precum şi alte fotografii cu persoane „măcelărite” de securişti în decembrie 1989.

La 30 ianuarie 1990, ziarul parizian „Le Figaro” aprecia că imaginile atroce ale măcelului de la Timişoara erau rezultatul unei regizări, cadavrele aliniate pe cearceafurile albe nefiind victimele masacrului din 17 decembrie, ci morţi dezgropaţi din Cimitirul Săracilor, oferiţi apoi Televiziunii Române Libere pentru a fi mediatizate.

După ample analize, medicii din Franţa, Germania, Marea Britanie, Danemarca, Olanda şi din alte state au ajuns la o concluzie comună: imaginile prezentate în prim plan de TVRL erau o mistificare. Pe de altă parte, medicii legişti din Timişoara au reuşit să identifice femeia mutilată, căreia i s-a scos copilul nenăscut din pântece: aceasta murise la 8 noiembrie la domiciliul său în urma unei come alcoolice; concubinul său a declarat că nu avea bani să o îngroape, dându-şi acordul ca ea să fie înmormântată de Primărie, în Cimitirul Săracilor. Copilul nu fusese scos din burta mamei respective şi nici măcar nu era al ei; a fost identificat în persoana unei fetiţe de două luni, care decedase la 9 decembrie, ca urmare a unei afecţiuni patologice. Tatăl ei a refuzat să o înhumeze, sub motiv că era sărac, drept care a ajuns în Cimitirul Săracilor.   

                                                  Explicaţii pentru „Minciuna secolului”

După confirmarea acestor date concrete, mass-media occidentală şi-a schimbat radical poziţia faţă de Revoluţia română. Aceasta nu mai era un moment de mare încleştare între forţele democratice sprijinite de Armată, pe de o parte, şi securişti-terorişti, de cealaltă parte, ci o „făcătură”, o „lovitură de stat”, ba chiar „minciuna secolului”.

lovitura de stat

În numărul din 27 ianuarie 1990, o ziaristă de la „Le Soir” scria că în ziua de 23 decembrie 1989 a fost la Timişoara, dar „n-am văzut nici un măcel. Nici măcel, nici grămada de morţi sau răniţi, nici spitale supraaglomerate. Am fost acolo şi n-am văzut nimic: să-mi fie ruşine. Pentru că, iată, sosind la Bucureşti, a doua zi, şi mai mult încă întorcându-mă în Belgia, toată lumea ştia mult mai multe decât mine despre acest subiect. Nimeni nu ignora nimic în legătură cu acele corpuri torturate înfiorător, cu acele sute de trupuri aliniate, cu acele spitale invadate; doar televiziunea arătase tot, explicase tot. Şi dacă le-a arătat televiziunea, înseamnă că este adevărat. Toate acestea deveneau adevărate. Şi atunci eu, care nu văzusem nimic la Timişoara, am preferat să nu mai spun nimic”.

Michel Castex  aprecia că modul în care au fost relatate evenimentele din România ridica „o problemă de fond. Aceea a sursei. Jurnaliştii şi oamenii care au oferit aceste informaţii”. În opinia sa, jurnaliştii s-au lăsat intoxicaţi de sursele avute la dispoziţie, luându-le ca „literă de Evanghelie”.

Cele mai multe surse veneau de la Budapesta şi din Belgrad, care invocau spusele unor persoane aflate la faţa locului, în Timişoara, astfel că ele păreau a fi pe deplin credibile. Pe un plan mai larg, ziaristul francez conchidea că era vorba de o manipulare şi o dezinformare intenţionată a Occidentului de către Mihail Gorbaciov. El nu argumentează cum a fost posibilă o asemenea manipulare, inclusiv a Agenţiei France Presse care lucra, mai ales că mass-media sovietică a fost foarte rezervată în prezentarea evenimentelor din România.

rev roum 4

Punctul de vedere al lui Gérald de Selys este cu totul diferit: la originea acestei uriaşe manipulări se afla chiar Occidentul şi în primul rând SUA. El aprecia că revoluţia Română din decembrie 1989 a fost prima revoluţie din lume transmisă în direct la televiziune, urmărită cu „sufletul la gură” de milioane de cetăţeni, de pe întregul glob. Această excepţională mediatizare se explica prin faptul că în chiar acele zile „Statele Unite, bătându-şi joc de dreptul internaţional, invadau Republica Panama, făcând tot atâtea victime reale cât ar fi trebuit să conţină măcelul fictiv de la Timişoara şi acest lucru într-o tăcere uluitoare a presei”.

Pe coperta a patra a cărţii „Minciuni mass-media”, editată de Selyes, se poate citi: „Decembrie 1989. Soldaţii americani invadează Panama. După câteva zile, serviciul de informare a presei americane dă cifrele: 132 morţi. Ele vor fi reluate de către toată presa mondială. Decembrie 1989: populaţia Timişoarei, în România, se răscoală. Cifrele, venind nu se ştie de unde, anunţă mai întâi 4.000, apoi 7.000 de morţi. Presa mondială publică aceste cifre însoţite de comentarii indignate, în mod legitim. Până la sfârşitul lui decembrie, numărul morţilor se ridică la 72.000 în România; în Panama, cifra morţilor a rămas mai departe 132. O lună mai târziu, cifrele reale sunt de 700 – 1.000 morţi în România şi…. între 4.000 şi 7.000 în Panama”. 

                         Să-i respectăm pe cei care s-au jertfit pentru libertate

Este cert că mass-media a răspândit multe minciuni în legătură cu revoluţia română şi mai ales cu amploarea represiunii şi cu victimele înregistrate în decembrie 1989. În stadiul actual al cercetărilor s-a ajuns la concluzia că în Revoluţia din Decembrie 1989 au murit 1.104 oameni, iar 3.321 au fost răniţi. La Timişoara s-au înregistrat 93 de persoane decedate, dintre care 72 în intervalul 17 – 22 decembrie. Numărul victimelor din România este cel mai mare înregistrat în Europa anului revoluţionar 1989. Faptul că mass-media a exagerat atât de mult numărul morţilor în timpul evenimentelor, a făcut ca cifra reală să fie trecută sub tăcere. Efectul pervers a constat într-o anumită desconsiderare a eroilor revoluţiei şi a urmaşilor lor.

foto rev

La începutul anului 1990, Frontul Salvării Naţionale a devenit partid politic şi s-a înscris în campania electorală, ceea ce a generat reacţia opoziţiei, care a contestat nu numai legitimitatea acestuia şi a conducătorilor lui, dar chiar şi a Revoluţiei din decembrie 1989. De această dată, minciunile mass-media au continuat în sens invers: cei care au ieşit în stradă ar fi fost manipulaţi de serviciile secrete sovietice, iar cei ucişi sau răniţi au căzut victimă agenţilor care au urmărit să creeze o diversiune pentru a justifica astfel preluarea puterii de către Frontul Salvării Naţionale.

Sentimentele de apreciere şi recunoştinţă pentru cei care au avut curajul să înfrunte regimul dictatorial, să-şi asume riscul de a lupta pentru dărâmarea lui şi insturarea democraţiei s-au diluat tot mai mult, Revoluţia însăşi fiind împinsă în derizoriu, într-un con de umbră şi în uitare.

curatenie 1989

O judecată obiectivă şi responsabilă trebuie să facă disocierea necesară între manipulare şi realitate, între diversiune şi curajul civic, între minciunile mass-media şi evenimentele concrete, atestate documentar. Şi, mai ales, să sublinieze faptul că decembrie 1989 marchează o piatră de hotar în istoria României, o „despărţire a apelor”: pe de o parte sfârşitul unei dictaturi de peste patru decenii şi, pe de altă parte, revenirea la un regim democratic, care a permis reintegrarea României în structurile Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.

                                                                                                                      Prof. univ. dr. Ioan SCURTU

 

Notă: Sublinierile, ilustrația și comentariile la fotografii aparțin revistei „Justițiarul”.

Comentariile le las pe seama persoanelor CURAJOASE !!!  🙂 🙂 🙂

Alioșa .

Reclame

Un răspuns to “Să NU UIȚI române, să NU UIȚI …………”

  1. Aliosa Says:

    @ ALLL !!! 🙂 🙂 🙂

    Și tot de UITARE este VORBA ,
    iar ca să nu lungesc ” CIORBA ” 🙂
    vă propun pe LINK-ul de mai JOS să INTRAȚI
    http://www.timpurigrele.ro/2018/07/tren-nazist-cu-comori-de-arta-si-aur.html
    ca să vă MINUNAȚI
    și-n premieră de la MINE să AFLAȚI !!! 🙂 🙂 🙂
    Alioșa !!! 🙂 🙂 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


%d blogeri au apreciat asta: