AUREL ROGOJAN, dezvaluiri !!!

indexGeneralul de brigadă (rez) SRI Aurel I Rogojan,
a fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad.
Aurel I. Rogojan este general de brigadă (r) în
rezervă şi a lucrat 36 de ani în serviciile secrete
ale României. S-a născut în judeţul Bihor, în 1949,
şi a absolvit ca şef de promoţie Şcoala Militară de
Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne,
specializarea contraspionaj. De asemenea, a
absolvit Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii
Bucureşti şi cursuri postuniversitare în
specializările criminologie şi psihopedagogie. În
perioada 1977-1985 a fost şeful de cabinet al
secretarului de stat în Ministerul de Interne şi şef
al Departamentului Securităţii Statului –generalul
Iulian Vlad-, iar apoi a fost şeful Serviciului
Independent Secretariat-Juridic al
Departamentului Securităţii Statului. A activat în
serviciile de informaţii până în anul 2006.
I – După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii
unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în
iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920).
În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat şi şef al
Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei
operative, am început prin a enunţa concluzia: “Ardealul, pe arcul carpatic, este prins într-o
centură de foc şi violenţe”.
În intervalul orar 18.00 – 20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către
şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.
În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor
stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale PCR şi ale
consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat
Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă.
Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme
prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime,
comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate. În judeţul Timiş, pentru
crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe,
vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de frontieră.
Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategică
pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal –
Poarta Mureşului, cu cele doua variante. Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului
Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul
Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba Iulia-Tg.Mureş-Bistriţa. A doua,
de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul
Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face
joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei..
În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave secesioniste în întregul Banat, dar şi
în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia
operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu. (1)
Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş
Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective
turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia si Ungaria.
Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie
1898 au fost 67.530!
În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la
Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de
autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv
Ungaria,
numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au
solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme.
În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a
teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane. În
retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent. Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului,
înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase Franţa cu cca. 70.000 de “gastarbeit”
(“muncitori oaspeţi”), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi,
administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.
În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu
semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie,
dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte,
escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic
din 19-20 martie la Târgu Mureş.
Neorevizionismul ungar – vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România
Organizaţia “România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada “România” a Securităţii
Republicii Populare Ungaria – în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca,
plecat din Timişoara – a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de
“Forumul Democrat Maghiar”. Conştienţi că “Ardealul nu poate fi obţinut fără români”,
revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei
majoritare, iar organizaţia “România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui
sprijin.
Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai “Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” –
îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii
a apărut UMRL – au acceptat să patroneze organizaţia “România Liberă” împreună cu oficiali de
la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii “revoluţiei de palat” care, la începutul
anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa
conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.
La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la
Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară –
Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula – susţine că Transilvania nu aparţine României şi
ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.
Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – a avut un
shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de
întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.
În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în
cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu
pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în
România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi
Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de
Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand
şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful
Vaticanului.
Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securităţii R. P.
Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară)
de la Bicske, pentru “acţiuni viitoare de gherilă urbană în România”. Instructorii erau unguri
originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Noul
conducător al României Libere şi al grupului – de cca. 400 de membri – instruit era tehnicianul
petrochimist Manea Gheorghe, iar din partea UMRL asista Sandu Pobereznic. Subzistenţa
grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de UMRL şi de Înaltul Comisariat al
ONU pentru Refugiaţi, care avea deja un birou în Ungaria.
În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi
trimise în România, cu scopul de a se determina apariţia unor nuclee interne ale organizaţiei
România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în
tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi ale AVO (Securitatea de Stat a Ungariei) şi
difuzată de aceasta din urmă.
Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor “solidarnosc” din Polonia, ai
“forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în
plenitudinea îndeplinirii misiunilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau “revoluţionarilor
aleşi pentru provocarea surprizelor strategice (politice) planificate”. Ei aveau să recunoască cine
sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine
detalii, însă, privind elementele operaţionale – consemne, parole, sisteme secrete de comunicare
prin care urma să se realizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile
provocării şi conducerii (dirijării) evenimentelor amorsate.
În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba
Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj,
Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara… (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este
completă).
Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv
create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false. Ipotetic, fiecare contact trebuia să
treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor
întâmplătoare cu cele de creare a punctelor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat
identificarea şi controlul acestora din urmă.
Fiecare emisar acţiona “multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti sau
vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire
în parcuri. “Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară. Unii părinţi îngrijoraţi s-au
adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Ministerului de Interne.
În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a misiunilor acelor emisari. Cele
mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie,
de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi – terorizând unităţile de
Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor judeţene militare de apărare,
urmare a stării excepţionale instituite) – s-au transformat ad-hoc în “revoluţionari profesionişti”
Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat
zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru “represalii şi restabilirea vechii ordini”.
Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi
alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind
ucişi – în mod bestial – mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem)
Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii
municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost
agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.
Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi
miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea
Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate.
În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel
Agache – şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc – a fost ucis în chinuri groaznice
(desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de
către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de
etnie maghiară) şi a copiilor minori.
Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central,
am asigurat preluarea rapoartelor operative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale
şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului
departamentului. Invariabil, la apelurile “Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem?”, răspunsul era
standard: “Solicitaţi sprijin comandamentului judeţean de apărare!”. Când şeful Securităţii
judeţului Sibiu, locotenent-colonelul inginer Theodor Petrişor, a primit această soluţie, mi-a spus
să aştept un moment şi să ascult. A deschis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului
spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în filmele de
război auzisem. “Cine trage?” – l-am întrebat. “Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” – a fost
răspunsul.
În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe
linia Timişoara – Reşiţa – Caransebeş – Alba Iulia (Cugir) – Sibiu – Braşov, Banatul şi
Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale
Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie
arşi de vii. Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi
izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ. S-a interesat
dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se
aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie
evenimente de un tragism cutremurător…
Locotenent-Colonel (Rez) Mircea Buie – mărturia unui condamnat la moarte prin spânzurare de
extremiştii unguri.
Atrocităţi horthyste în Odorheiul Secuiesc
Neorevizionismul maghiar s-a manifestat cu putere în Harghita şi Covasna. Avea să o constate pe
propria-i piele, Mircea Buie, un tânăr ofiţer de securitate pe care evenimentele din 1989 l-au prins
activând la Odorheiu Secuiesc.
Mircea Buie a scăpat ca prin minune de spânzurare, doar şansa făcând să se rupă creanga de care
îl agăţase un grup de extremişti maghiari. Mărturisirea lui e cutremurătoare.
„În 1989 aveam semnale clare de intensificare a contactelor revizioniştilor maghiari cu anumiţi
oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi,
lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul
Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de
Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub
pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o
cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în
Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő
András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia,
la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini
acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat
prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul
că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului
1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care
fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în
tabăra de la Bicske.
Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la
CAP-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii
de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de
plastic al depozitului). În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform
ordinului generalului Iulian Vlad. Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenentcolonelul
Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu
Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul
liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări
siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui
Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost
paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din
sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului
şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart
depozitul ca să-şi recupereze aparatele.
În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la
Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am
pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul
a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel,
documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.
În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie – n.n.), Ioan Trifu, Dan
Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp,
protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate,
unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnându i la calm şi repetând: „Nu vrem
sânge!” Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi
violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum
popular secuiesc – liderul acelui grup – m-a întrebat dacă-s român sau maghiar. Am minţit,
spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: „Nu corespunde.
Executaţi-l!” Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó – directorul Şcolii de şoferi amatori
din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite
chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri).
După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla
lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din
mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!” Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de
ambalaj de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus
ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o
busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei
prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de
creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am
fost lovit în cap cu o sticlă de un litru. Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am
fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de “arest medical”, răstimp în care (în
seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.
În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o
persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuşcată, după ce fusese omorât adjunctul şefului
de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu – Liviu Cheochişan –
tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa
sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. La Cristuru
Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut
de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, lau
căutat şi la biserică şi la casa parohială.
Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR,
soţia acestuia l a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că
nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în
oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu
garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: „Îmi pare rău, dar pentru
şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul.” Am aflat că Dumitru Coman a fost
scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminalistul miliţiei, Pop, mia
spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări
video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma
demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul UDMR, György Frunda.
Întâlnindu-mă prin 1990 cu Corneliu Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a
întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a
surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în
sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea
de la televizor, când se prezentau rezultatele comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-
24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.
În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate
nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură).
Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca
să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e
stejarul, ci castanul sălbatic. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la
mormânt.”
Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de al Doilea Război
Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea cehoslovacă
şi Iugoslavia.
Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală românoungară,
chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin
plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui
Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă.
Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la
evenimente. Potrivit “Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania
(CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că “în
România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim (…) ‘libertatea
dobândită este şubredă (…) este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem
nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am
reuşit să obţinem ce ni se cuvine (…).’Noi vrem să continuăm această schimbare de regim şi ne
dorim ca solidaritatea să existe în continuare’ (…)”.
II – Cronica evenimentelor planificate
Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă
germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda CIA. Era
punctul terminus al trădărilor post-pacepiste care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari
decât cele determinate de marşrutizarea politică (n.r. – termen folosit în domeniul serviciilor de
informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la
momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale
Americii.
În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să “tragă de timp”,
amânând – de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ – raportarea
exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională. Probabil, ei
sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce. Verificările
ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de
valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.
La scurt timp după trecerea în tabăra adversă, Liviu Turcu a devenit protagonistul unor
operaţiuni de propagandă politică cu obiectice foarte transparente, dintre care menţionez:
cultivarea animozităţilor între Centrul de Informaţii Externe şi structurile Securităţii Interne ale
Departamentului Securităţii Statului, între Departamentul Securităţii Statului şi celelate structuri
ale Ministerului de Interne, între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, între
toate acestea la un loc şi societate, în ansamblu.
Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din
contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii occidentale şi cunoştea o parte
însemnată a sistemului contrainformativ extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi
repararea unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă trădare.
Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor
anuale de bilanţ. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a
spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul
penitenţelor.
Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea reţelei KGB,
condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang
diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, vinovat de trădare prin transmitere de secrete în
favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu şi compromisese şi vreo două duzini de ofiţeri
acoperiţi. Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte, concomitent,
cele două mari puteri ale spionajului a constituit un episod cu totul deosebit şi fără precedent în
istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.
Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie, se produce un eveniment cu
impact politic, mai cu seamă internaţional – “scrisoarea celor şase”. Acţiunea a fost descoperită şi
conţinutul scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni public prin intermediul
postului de radio BBC. Ceea ce înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu
Brucan cu ceilalţi semnatari, nu trebuia neapărat să fie trimisă din ţară… Ea îşi aştepta doar
semnatarii.
După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece
acesta devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi securizat, atât faţă de avalanşa şi iminenţa
ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.
În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR, care putea să rămână memorabilă, eşuează din cauza
ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu. Izolarea în care a fost aruncat de “prietenii” care,
odinioară, l-au ridicat pe piedestalul recunoaşterii internaţionale, l-a împins la decizii necugetate.
El a anunţat, triumfalist, rambursarea întregii datorii externe – un efort formidabil, care era
compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce
urmau a fi încasate de la unele state exportatoare de ţiţei -, dar nu da de înţeles că va diminua rata
acumulării în favoarea consumului. Dimpotrivă, ofensează organismele bancare internaţionale cu
un proiect de înfiinţare a unei bănci de investiţii şi dezvoltare a lumii a treia, sperând, totodată, să
ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea “ţărilor nealiniate”.
În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând
agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german “Molotov-Ribbentrop”
şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară,
respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea
să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic! Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am
primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, deoarece cea bună şi aşteptată era
liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.
Cunoscuta revistă internaţională „Paris Match” continua să dedice numere speciale fostelor case
regale din ţările în care monarhiile au fost abolite. Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat
Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul monitorizării realizate de sectorul de
informaţii externe responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant. Întrucât “era un
rentier viager la locul lui”, beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic “Victoria” (fuseseră
acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străini), cetăţeanul-rege nu constituia o
ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei din
Elveţia…
O grupă operativă constituită “ad-hoc” mimează o misiune de recunoaştere, angajează “în privat”
un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un “veteran” al Casei
Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.
Membri ai “Comitetului Naţional Român” din SUA – un aşa-zis guvern în exil al României, pe
care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască – sunt “talonaţi” (termen din tabela de
codificare a informaţiilor, folosit pentru desemnarea acţiunii de “exploatare informativă”), iar
“cercetătorii” dau asigurări că Majestatea Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de
racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice în curs la nivel strategic
global, pe care de altfel nici nu le prea înţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare.
Numai în parte adevărat.
Mesajele Regelui Mihai I au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult
chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic modern, în parte ancorat în realităţile
interne, în numele unui Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care, ulterior, în anii ’90, nu sa
mai auzit nimic. Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a
făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce dă de bănuit că acel
program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea monarhiei şi a mişcării
naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor ’80.
Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil – dar şi rutinat –
serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu
cca. 1.125.000 lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă.
Combinaţia imobiliară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă a căzut, banii fiind
făcuţi venit la bugetul statului român. Cauza eşecului a fost transferată de către serviciul de
informaţii respectiv asupra inabilităţii şi bunei-credinţe discutabile ale unui important personaj al
proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea întregului plan
de acţiune.
Cazul menţionat ne aminteşte de “operaţiunile britanice de război politic”, duse prin intermediul
Ministerului Afacerilor Neonorabile – Departamentul Operaţiunilor Executive Speciale (SOE) –
în anii ’43-’44, când se mai încercase finanţarea unei rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu
au adus şi un credenţional semnat olograf de Winston Churchill, liderul politic pe care s-a scontat
a mai “pertractat” şi, în cele din urmă, a declinat oferta…
Dovedind un fair-play de adevărat gentleman, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l
cunoască pe ofiţerul de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile
sale, pentru faptul de a fi fost mai bun decât “diplomaţii de la MI-6″.
Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare
înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor
Indiciile din anii ’80 care semnalau că în Europa de Est se dorea schimbarea regimurilor au fost
receptate de DSS cât se putea de realist, în condiţiile în care, după trădarea lui Pacepa, s-a
politizat conducerea activităţii şi raportarea rezultatelor… Profesioniştii informaţiilor secrete din
sistemul Departamentului Securităţii Statului şi-au făcut însă bine munca. Omologii occidentali
aflaţi la post în ambasadele din Bucureşti făceau ca, de voie ori de nevoie, ochii şi urechile
contraspionajului să afle anumite lucruri. Ceauşescu a avut totodată, începând cel mai târziu din
luna septembrie 1989, informări speciale, chiar în mai multe ediţii zilnice, asupra acţiunilor
sistematice coordonate împotriva sa din exterior.
Numai pentru perioada 7 noiembrie-12 decembrie 1989 reţin atenţia cel puţin 11
informări din categoria celor extrem de incomode, după cum urmează:
1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: “Cele două părţi vor
aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă (…)
problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care
nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-europene să aibă un rol
sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România,
va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii (…) care exclud posibilitatea
producerii unei revoluţii de catifea (…)”.
2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: “S-a stabilit
sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.
3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: “Ungaria
acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu
prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria
are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict
militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.
4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – “După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc
la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să
promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere
a acţiunilor protestare (…)”.
5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – “«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA,
are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările
socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei;
organizarea de acţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi
instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust
Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României
şi Cehoslovaciei…”.
6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca
reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale
Pieţei Comune, cu scopul “sporirii rolului acestora în destabilizarea şi schimbarea
regimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii
nemulţumiţilor şi protestatarilor în mase de manevră (…)”.
7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa
preşedintelui Franţei: “În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale
SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni
interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în
mediul minorităţii maghiare (…)”. (n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca
protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite
acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi
de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru
primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care
călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea
instanţei de judecată).
8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg
Bomogolov privind “caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se
desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia
viitoare a României”.
9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: “Aş dori
să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou
ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi
intransigent…”.
10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea
reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: “Problema unor provincii… nu trebuie să
se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea
Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul
de a asigura echilibrul în Europa…”.
11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi
în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în
forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri
din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat
independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei
într-o federaţie…”.
Dau un exemplu care este edificator în ceea ce priveşte urmărirea evoluţiilor internaţionale în
direcţia accelerării prăbuşirii sistemului mondial socialist. Pe evoluţiile din Polonia s-a realizat un
studiu de caz timp de nouă-zece ani. Că venea schimbarea nu era o noutate. Se ştia de la
momentul Helsinki (coşul trei, al drepturilor omului, numai că fiecare parte opusă înţelegea sau
dorea să înţeleagă cu totul altceva), de la reorientarea tacticii SUA în timpul mandatului
preşedintelui Jimmy Carter, de la desecretizarea unor documente ale Consiliului Securităţii
Naţionale al SUA, în 1974, de la pontificarea cardinalului polonez Karol Voityla… Strategia
anticomunistă globală era cunoscută şi nu existau dubii că, după ce se va instala la Moscova
conducătorul “aşteptat”, odată pornită căderea liberă a sistemului, aceasta nu va mai putea fi
oprită.
Dacă se întâmpla ca informaţiile din exterior să dubleze în mare măsură ceea ce în Centrală se
colecta direct din presa externă, din fluxurile agenţiilor de ştiri, din documente oficiale, din
monitorizarea mediilor diplomatice şi din alte surse, de regulă sigure şi de înaltă fidelitate, este
posibil ca ofiţerilor din aparatul extern să li se fi cerut să nu furnizeze informaţii redundante, ci să
caute răspunsuri la întrebările şi problemele necunoscute: “Când? Cum? Unde? Cine? În
beneficiul cui?”.
Dacă totuşi, în structuri paralele, ani la rând s-a lucrat altfel, omiţându-se din informări
adevărurile incomode, faptul este imputabil şi unor factori din DSS, deoarece, potrivit obligaţiilor
de protecţie contrainformativă pe care le aveau, nu l-au cunoscut şi nu au putut fi luate măsurile
de îndreptare cuvenite.
În niciun caz, însă, pe linia Departamentului Securităţii Statului, din partea şefului acestuia – nici
înainte de 1986 şi cu atât mai puţin după – nu ştiu să li se fi cerut ofiţerilor de informaţii să nu
culeagă ori să nu transmită informaţii privind tendinţele politice internaţionale de reaşezare a
ordinii mondiale. Ar fi fost absurd, fiindcă tocmai acesta era unul dintre obiectivele majore şi
constante ale informaţiilor externe (spionajului). Pesemne că cei care au spus contrariul ori nu au
fost niciodată ofiţeri de informaţii ori nu au ştiut – ceea ce este grav pentru ei – că pe spaţiul
respectiv nu erau de capul lor, ci erau şi alţii care îi supervizau sau îi monitorizau. Nu mai spun că
nu cred că ar fi putut îndrăzni cineva, la vremea aceea, să dea o asemenea orientare extrem de
gravă şi de periculoasă.
III – KGB şi serviciile statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia
acţionau din 1968 pentru înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu pe orice cale.
În 1985, când am primit unele atribuţii în “gestiunea administrativă” a relaţiilor externe ale
Departamentului Securităţii Statului, nu am găsit niciun dosar de relaţii active cu serviciile
speciale ale URSS, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Poloniei, Mongoliei, Cubei,
Albaniei…
Cu serviciile Bulgariei exista un fel de “gentlemen’s agreement” privind nişte rute de tranzit ale
reţelelor internaţionale ale terorismului, traficului de arme, droguri şi persoane – grefate pe
reţelele transportatorilor internaţionali. Bulgaria avea probleme serioase cu turcii, iar ei erau
atunci cărăuşii Europei. Ne-au creat şi nouă destule probleme, dar ne-au oferit şi satisfacţia
interceptării şi controlării unor sisteme de legătură impersonală. Serviciile Cehoslovaciei
semnalau, sporadic, întâlniri suspecte cu persoane din Occident ale unor turişti cu paşapoarte
româneşti.
Cel mai adesea, datele transmise nu întruneau minimum de cerinţe necesare procesării. Unii
posesori de “paşapoarte româneşti” nu erau, însă, români, dar asemenea situaţii, de folosire a
“steagurilor străine”, erau, uneori, regula în spionaj şi contraspionaj.
Formal, încă erau funcţionale relaţiile de cooperare cu Serviciul Securităţii de Stat al Republicii
Federative Iugoslavia. În practică, însă, realităţile începuseră să capete o altă turnură.
Existau relaţii excelente cu Ministerul Securităţii Statului al RP Chineze. Aceste relaţii erau
consecinţa firească a raporturilor bilaterale puternice şi constante pe care România le-a avut cu
China, atât în plan politic, cât şi economic, acestea constituindu-se, la un anumit moment, într-un
garant al independenţei şi suveranităţii României în faţa presiunilor şi ameninţărilor
hegemonismului sovietic.
Cu Ministerul Securităţii de Stat al Republicii Populare Democrate Coreene existau, de asemenea,
relaţii protocolare bune, concretizate mai ales în schimburi anuale de delegaţii pentru efectuarea
concediilor de odihnă.
În zona ţărilor din aşa-zisa lume a treia, în special din rândul statelor nealiniate din Africa şi
Orientul Arab, s-au concretizat cooperări în ceea ce priveşte pregătirea generală de informaţii şi
contrainformaţii, precum şi asistenţă tehnică; de asemenea, cu Securitatea Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei, al cărui şef a fost primit în România la cel mai înalt nivel politic şi de stat.
Au existat relaţii de cooperare şi în spaţiul serviciilor din familia Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord, iar cu structuri speciale vest-germane, italiene, israeliene, din Turcia – ca să
numesc doar câteva – au existat conlucrări în construcţia sistemului naţional antiterorist al
României şi de securitate în domeniul aviaţiei civile, care şi-au dovedit eficienţa şi
competitivitatea în efortul antiterorist internaţional.
Premergător, dar mai cu seamă după invadarea Cehoslovaciei, România a fost în situaţia de a
constata că serviciile de informaţii ale statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia au tratato
ca stat potenţial inamic, împotriva căruia fuseseră pregătite operaţiuni speciale de război politic
şi planificată o agresiune militară. Cu astfel de aliaţi era foarte greu să păstrezi chiar şi aparenţele.
Evenimente ulterioare aveau să se concretizeze în grave cazuri de spionaj, subversiune şi
subminare politică a României din partea serviciilor speciale ale unor “ţări vecine şi prietene”. Era
şi de aşteptat. În întreaga noastră istorie, numai vecinii ne-au mutat haturile, ori ne-au furat caii
buni şi fetele frumoase. Ocupanţii au venit şi au plecat. Vecinii rămân…
După ce în anii anteriori DSS-ul a demantelat alte câteva operaţiuni ale KGB-ului, dar nu numai,
avându-i ca protagonişti şi pe unii dintre vocalii reprezentanţi ai actualei “societăţi civile”, cade
reţeaua lui Vladimir Volodin, care era preocupat de preluarea puterii de către preferatul lui
Gorbaciov, după înlăturarea de la putere, pe orice cale, a lui Nicolae Ceauşescu. Am subliniat “pe
orice cale”, deoarece anterior a existat şi varianta atentatului politic terorist, la care a subscris şi o
ţară vecină, în schimbul unei criminale monstruozităţi geopolitice cu denominaţia “Republica
Socialistă Transilvăneană”.
O operaţiune ultrasecretă, codificată “Barajul”, avea ca scop blocarea proiectului sovietoungar
amintit. Operaţiunea îi viza, preventiv, şi pe unii dintre cei mai activi complotişti ai
momentului, consideraţi ca alternativă după atentatul împotriva lui Ceauşescu. Documentele
operaţiunii au fost redactate exclusiv olograf, centrul de greutate al dispozitivului de control şi
dezamorsare revenind Unităţii Speciale 0110 – pentru coloana a V-a a KGB-ului, Direcţiei de
Contrainformaţii Militare – pentru generalii şi marii comandanţi care trebuiau să susţină militar
complotiştii şi Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă – pentru soluţia de ultimă instanţă a
neutralizării şi lichidării atentatorilor, dacă ar fi trecut la acţiune. Aceasta a făcut necesar ca un
echipaj de luptă antiteroristă să fie inclus în dispozitivul de protecţie fizică apropiată a
Preşedintelui României, realizat de către Direcţia de Securitate şi Gardă.
Reţeaua lui Volodin avea un nucleu în redacţia organului de presă al Frontului Unităţii şi
Democraţiei Socialiste, “România Liberă”. Acest nucleu a racolat câteva zeci de persoane şi a
editat, prin mijloace nu tocmai improvizate, primul număr al unui ziar de front clandestin, în cea
mai fidelă replică a glasnostului şi perestroikăi. A fost una dintre condiţiile de credibilitate ale
mişcării pro glasnost-perestroika din România, puse de Volodin, pentru că “tovarăşul Gorbaciov,
când va avea pe birou ziarul, o să vă acorde necondiţionat protecţia sa”.
Cum pe Volodin nu l-a interesat cazierul unuia dintre membrii importanţi ai reţelei, acesta avea
să clacheze într-un lamentabil proces de speculă cu autoturisme, iar ceilalţi componenţi au făcut
obiectul unor măsuri, mai mult sau mai puţin dure, de influenţare obştească ori administrativă,
cu scopul de a-i determina să renunţe să militeze pentru importul reformelor lui Gorbaciov în
România.
Mi-aş permite să remarc că România ca stat, formal membru al Tratatului de la Varşovia, nu s-a
aflat în “război” cu vreun stat membru al NATO. Mai mult, după jocul operativ iniţiat de generalul
de Gaulle cu Hruşciov şi Brejnev, pentru a scoate comandamentul NATO din Franţa, având ca
actori, pe de o parte DST-ul şi “reţeaua Caraman”, iar pe de cealaltă parte serviciile de spionaj ale
României şi Rusiei Sovietice, România nu a fost implicată în alte afaceri de spionaj politicomilitar
împotriva statelor din NATO. Ca să fiu explicit, spionajul român după 1968 nu a mai fost
aliatul cuiva împotriva statelor membre ale NATO.
În ceea ce priveşte spionajul economic, este unanim acceptat că nu este etic să ascunzi cuceririle
geniului uman, pentru a nu beneficia de ele întreaga umanitate…
În contraspionaj există dintotdeauna un principiu, pe care toţi îl aplică şi îl respectă. Fiecare stat
are un patrimoniu de secrete (legi, proceduri, cifruri de stat, chei de cod) pentru a căror apărare
instituie “bariere” (criptare electronică, interdicţii de acces etc. etc.). Cine forţează – inamic, aliat
sau prieten – are parte şi în prezent, de aceleaşi “bariere” şi de acelaşi tratament.
Obedienţa externă a complotului disidenţilor împotriva lui Nicolae Ceauşescu
Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile şi violenţele stradale. Apoi,
au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li
se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi
provocări.
Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai
cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al
evenimentelor, pentru ca ulterior să se retragă…
În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un
important protagonist al evenimentelor avea să numească “pegra socială obsedată de căţărarea în
fotoliile puterii” constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că “pegra avidă de o nouă
dictatură, a străzii, nu trebuie să se caţere în acele fotolii”. Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit
pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori sa
implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr pe care cel în cauză nu şi-o mai
aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile
şi conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceauşescu.
În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru
putere au fost regula, iar nu excepţia.
Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia
esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu au exprimat o altă direcţie în interiorul
ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au
avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui
Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik împotriva lui Novotny, înaintea
lui Dubcek (la Praga) şi alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de gândire nuanţate
faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul
“Ridică-te tu, să mă aşez eu” nu generează disidenţi, ci oportunişti.
Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceauşescu într-o
ediţie specială “Who is Who”” pentru România – editată, în 1989, în R.F. Germania,
de Juliusz Stroyanowski – în care la poziţia “519, Ion Iliescu” se menţiona “[…] în
septembrie 1987, într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul Uniunii
Scriitorilor din România – “România Literară” – a cerut o mai mare libertate a
informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi
alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea PCR”.
Cu mai mulţi ani în urmă, însă, când era prim secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al PCR, Ion
Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor
Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o
convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al
României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu…
Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii de
serviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până
în prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii
săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes.
Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru
acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente
privind susţinerea de către primul secretar al CC al UTC, Pantelimon Găvănescu, a trimiterii sale
la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie dorinţă sau,
la fel ca alţii, a fost trimis la undiţa pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost, iniţial,
“protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia,
şi a venit la post în România odată cu încheierea stagiului său de documentare.
Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi,
aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale NATO, deoarece
Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Atunci nu ştiam. Acum,
acest fapt este de natură să ne determine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi timp îl
expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar
se şi dorea.
La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”, foarte activ în unele momente, al KBG-ului.
Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe,
cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre
transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii
Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la
Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu “foşti” ai serviciilor sovietice… Îl
aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari –
“analişti” şi “consultanţi”- prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici…
Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau, ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari,
escroci, refulaţi, nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţi animaţi de un voluntariat
declarat în slujba celor mai înalte idealuri. Doar discernământul celui care le acceptă – ori refuză
– serviciile face diferenţa.
Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activişti de front” ai KGB-ului? Primeau periodic (cam
la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase
“lipsuri şi greutăţi” (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.),
livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei URSS. Chiar şi numai
acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…
De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa,
receptivă la persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la un gest de “spovedanie a unui
învins”, nu în sensul în care a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio benevolentiae”.
A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de
Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri
sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani. Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea
Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate de ambasadele occidentale la
Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în Marea Britanie, nu
deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.
“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a
tras -, a fost “detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu,
dar mai ales pe generalul Militaru.
Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde – după cum spune legenda – “se iese numai cu
picioarele înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis.
Însă cineva l-a pârât “Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla cu Trabantul care-i?“.
“Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă” – a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer –
din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului
Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i
reconstitui arborele genealogic.
Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în
flagrant a reţelei complotiste coordonate de Vladimir Volodin şi difuzarea “scrisorii celor şase”,
erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-
Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza.
Dislocareadin Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ
asemănătoare, a fost o decizie politico-administrativă, dispusă pe linie de partid, ca şi în cazul a
câtorva dintre “autorii” scrisorii celor şase.
Schimbarea de sistem din România a fost nu întâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate
pe informaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şi al matricei mult prea birocratice
utilizată de planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofida faptului că serviciile de
informaţii activ implicate aveau la dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asupra
psihologiei poporului şi specificităţii componentelor societăţii româneşti. Mulţi ani la rând,
studiile doctorale ale unor străini în centrele universitare din România, îndeosebi din Cluj, aveau
ca teme de cercetare cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a specificului naţional
şi al comunităţilor etno-geografice.
Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea
legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi
că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia
loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca
acest avertisment să ajungă în ţară.
Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilor lansate, în diferitele momente de răscruce a
evoluţiilor politico-sociale, pentru condamnarea – chiar la moarte prin linşaj public – a
membrilor securităţii statului (instituţiilor similare) avea suficiente precedente în istorie şi nu
trebuia să surprindă. Doar ordinele date de generalul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele
cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nu capete proporţii mult mai mari.
Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa
4), în care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centrului de Pregătire Transmisiuni din
Câmpina al Comandamentului Trupelor de Securitate, de omicidul premeditat asupra echipajelor
Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şeful Statului Major Antiterorist,
colonelul (post-mortem) Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul Militaru, dovedit
trădător de ţară, răsplătit în acele zile tulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionale şi
care s-a voit, pe deasupra, şi criminal…(Anexa 1)
Dacă ne amintim – şi nu avem cum să uităm – s-au mai încercat: uciderea în masă a efectivelor
Direcţiei de Securitate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca Centrală Universitară, a fost
distrus cu tiruri de artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale cărei efective urmau să
fie “trecute în revistă” pe stadionul Ghencea, special amenajat pentru o ambuscadă împotriva
“teroriştilor”), personalului mai multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind cel de la
Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila, ori în alte judeţe).
Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele
din Anglia, vom constata că ele erau asemănătoare. Masa de manevră necesară profesioniştilor
revoluţiilor exista şi pe străzile Londrei, nu numai la Paris.
Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe
poziţia apărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile existente, după 200 de ani, în ţările
Europei Centrale şi de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind asemănătoare, dacă nu
chiar identice. Serviciile speciale care au evaluat atât contextul european din 1789 (retrospectiv),
cât şi cel din 1989 au concluzionat însă eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale
Ministerului de Interne din România vor proceda precum serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând
dislocarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe această eroare – dacă a fost o
eroare – descalificantă pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a opţiunilor Securităţii,
aveau însă să se fundamenteze planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge
România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale.
Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintre membrii cei mai activi ai primei puteri
provizorii instituită în decembrie 1989, citez: “[…] din cauza situaţiei politice […] în ţara asta
armata era singurul factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la Timişoara şi la Bucureşti, şi
prin alte părţi. […] Nu puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui Ceauşescu, alţii
disidenţi, că armata a tras la Timişoara, a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21
decembrie – ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-o
perioadă când asta (n.n. – armata) era singurul lucru pe care ne sprijineam”. Această ultimă
afirmaţie clarifică, fără echivoc, cât anume din evenimentele din decembrie a fost revoluţie şi cât
lovitură de stat. Dar şi de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se acoperi crimele cu
alte crime şi a nu se răspunde pentru săvârşirea lor!
Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei trei miniştri – Milea, Postelnicu şi Vlad – care
nu-i executaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în cadrul căreia a ordonat personal modul
de acţiune: “Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai mişcă cineva, să nu se mai
ridice!”. Toţi cei care au fost în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul Suprem şi
aveau, strict formal, obligaţia să-l execute. Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze
executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori
asupra insurgenţilor înarmaţi – dar în împrejurări de risc pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a
femeilor, bătrânilor şi copiilor – nu era, însă, permisă de nicio lege a războiului.
La terminalele teleconferinţei de la comitetele judeţene ale PCR din Timişoara, Cluj, Sibiu,
Braşov, ca din toate celelalte reşedinţe judeţene, erau toţi cei care puteau pune în executare
ordinul, chiar şi fără ca generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin adevărat că, în
armată, exista o serie de proceduri privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că ordinul a fost
dat personal de către Comandantul Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai exista un
precedent. Depindea de discernământul comandanţilor. Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu,
care a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat, potrivit regulilor militare.
În evenimentele din Bucureşti, în represiunea armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie
1989, generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi subordonaţi marcaţi de exces de zel şi
fanatism, unii având şi “temă dată”.
În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul Milea a revenit în sediul Comitetului
Central, era într-o stare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalul Vlad, spre care s-a
îndreptat şi a început să plângă, spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un criminal…”.
Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat:
“Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel
care… Nu eu sunt vinovat…“.
Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol de aşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au
aşezat. Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-a spus că siuaţia s-a agravat extrem
de mult şi trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor de sânge. “Eu am în Comitetul
Central toate forţele necesare pentru controlul situaţiei aici, în interior… Se pune problema dacă
ai dumneavoastră, care sunt afară, vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului Milea a
fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de
nimic…”.
Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cum iniţial s-a încercat, din contextul represiunii
armate, dar nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i fi aparţinut. Era un militar pe
cât de prompt în execuţie, pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un executant, nu ca
un general, ministru al Apărării, pus de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină a
istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…
Am cunoscut – şi am avut şansa să le supravieţuiesc, la propriu – confruntările cu toate
categoriile elementelor operaţionale “humint” ale conspiraţiei externe, finalizată cu lovitura de
stat militară “parţial reuşită” (citat din Virgil Măgureanu) din decembrie 1989.
Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai “complotului intern”, chiar generalul Militaru
personal, au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului de Interne/Departamentului
Securităţii Statului, dar, cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine, au fost evitaţi.
Unui general, fost în conducerea Ministerului de Interne – care a solicitat, în acelaşi scop, o
audienţă “de nivel” la conducerea DSS -, i-a fost trimis ca interlocutor translatorul de limbă rusă
cu care efectuase în anii ’60 misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în seara zilei de
31 decembrie 1989, respectivul general a constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie şia
trimis reprezentanţii să preia conducerea Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat
şi cu conducerea – mai puţin secretarul de stat Ştefan Alexie – arestată.
Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul
generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?”. I s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră
birou…”. “ Nu, nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat din bibliotecă tratatul
“Diplomaţia”, autor Mircea Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă, unde se semnase,
în anul de apariţie, 1975… A luat volumul şi, fără să mai spună ceva, s-a îndreptat spre sala mare
de consiliu, unde urma să ne predea noii puteri provizorii, reprezentată de Gelu Voican
Voiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul de justiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în
acele zile de un pistol mitralieră “Kalaşnikov”.
În legătură cu implicarea generalului Doicaru în evenimentele acelor zile tulburi se reţine, ca fapt
pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe asupra iminentei solicitări de către
conducerea Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare şi spaţiile de acţiune ale
ofiţerilor stabiliţi definitiv în străinătate, sub diverse acoperiri şi biografii, pentru misiuni de
spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt
foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie “prelucrată”, care să protejeze identitatea
ofiţerilor. După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost solicitată. Ulterior, peste ani, un director
al unui serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul cu o astfel de listă… Întrebarea
este, cu care dintre ele?! Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat subiectul, fără a se da
vreun comunicat. Între timp, un spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la Vama
Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat
în bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul. Pentru acei oameni, care au trecut
proba de foc a riscului vieţii în serviciul ţării, patria nu le era acolo unde o duceau foarte bine, ci
România, pe care o doreau la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune.
Am făcut aceasta paranteză pentru a face cunoscută filosofia profesiei şi deontologia spionilor
români din acele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini adânci în România.
Un alt amănunt – şi acesta important: Virgil Măgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere
la Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la Ministerul Apărării Naţionale, unde
urma să fie arestat.
Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noi probleme, generate de returnările masive ale
emigranţilor români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în
ordine, de autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români. Ceauşescu dispune primirea
“returnaţilor” în cazărmi militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare grănicereşti (în
terminologia consacrată de manualele OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li s-a
permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie
pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată spune câţi dintre ei s-au angrenat
în acţiunile din decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul şi timpurile au fost
potrivnice… Aceeaşi concluzie şi pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv din
bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989.
Acest rol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu Brucan, pe care, din nou, îl citez:
“Problema este că eu cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi nu numai
ungurească. Cred că şi anumite cercuri din Germania […] şi aşa mai departe au acţionat acolo
[…]“.
Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc câteva “evadări” de-a dreptul spectaculoase: Nadia
Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi, un orădean cu un autoturism care şi-a
adaptat roţile la şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu parapante (ori cu alte aparate
de zbor artizanale). Toţi aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de numeroşi
reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi televiziune.
Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti în Bulgaria, solicită azil politic Ambasadei
Ungariei la Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu
numai intens mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale, chipurile ca un
exemplu al persecuţiei minorităţilor etnice în România. Nu în ultimul rând ca importanţă, trebuie
menţionat şi faptul că mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de Procuratura
Militară, pentru complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa
stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea persoanelor la trecerea clandestină
a graniţei. Faţă de această situaţie şi a “forţărilor” spectaculoase de frontieră menţionate,
Ceauşescu a dispus trecerea Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de Interne.
Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu decizia Comandantului Suprem, deoarece ea era
expresia percepţiei “Tovarăşului” asupra degradării corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi
reinstaurată disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimeni altul decât temutul Tudor
Postelnicu.
IV – Serviciile de informaţii străine au trecut la operaţiuni preponderent
executive şi de provocare a structurilor politice de putere
Obiectivele urmărite de serviciile de informaţii străine, în perspectiva evenimentelor planificate,
vizau: penetrarea şi controlul din interior al structurilor politico-administrative centrale, al celor
militare de apărare, securitate şi informaţii; subminarea economică şi politică; războiul politicodiplomatic;
operaţiunile psihologice şi de propagandă activă pentru determinarea revoltei
populaţiei; distrugerea coeziunii structurilor supreme ale puterii; influenţarea moralului
populaţiei; crearea unei opoziţii reprezentative şi controlul acesteia; studiul şi evaluarea
grupurilor informale existente la nivelurile conducerii politice şi de stat (centrale şi locale);
radicalizarea prozelitismului religios opus ortodoxismului şi celorlalte culte tradiţionale, a
naţionalismului minorităţilor; readucerea în actualitate a revizionismului; atentatele la valorile de
identitate naţională; punerea în poziţie activă a agenţilor aflaţi “în conservare”; studiul şi
“încadrarea” în măsuri de control şi determinare a personalităţilor avute în vedere ca soluţii la
alternanţa puterii.
Din controlul deplasărilor şi comunicărilor diplomaţilor străini, acreditaţi la Bucureşti sau în
capitale ale unor state vecine, dar aflaţi în zonele evenimentelor planificate, a rezultat indubitabil
că serviciile speciale ale principalelor puteri occidentale, inclusiv structuri din categoria aşa-numitelor
prelungiri executive clandestine ale spionajului, aveau în desfăşurare şi operaţiuni de altă
natură decât culegerea secretă de informaţii.
Erau active toate statele care aveau interese politico-economice şi de altă natură în legătură cu
România şi ale căror servicii de spionaj erau tradiţional bine reprezentate aici. Din motivele
istorice ştiute, Ungaria şi-a asumat partea mai ascuţită a vârfului de lance… Dar Ungaria a fost
susţinută de marile puteri. Aflându-ne la frontiera de nord a zonei Balcanilor, fief tradiţional al
câtorva servicii, acestea s-au implicat şi ele consistent. Gorbaciov, neînţelegând schimbarea ca pe
o abandonare a doctrinei socialiste şi a sferei de influenţă a Moscovei, a dat KGB-ului directive în
sensul determinării şi preluării evoluţiilor din România sub control total. Toate “cârtiţele” KGBului
dezactivate anterior ori aflate în conservare s-au afirmat în miezul evenimentelor, cooperând
foarte bine cu agenţi ai inamicilor URSS din NATO. Decembrie 1989 a demonstrat cu prisosinţă
acest lucru…
Metodele utilizate erau cele dintotdeauna. Îndeletnicirea fiind veche de când lumea, registrul
acţiunilor era cel clasic. Noutatea a constat în utilizarea avantajelor oferite de mijloacele de
transmitere instantanee a informaţiilor despre evenimentele speciale, care nu mai aveau
frontiere.
A reţinut atenţia faptul că, din telegramele primite de la reprezentanţele noastre diplomatice,
rezulta că au fost depuse foarte multe cereri de acreditare pentru ziarişti, despre care se ştia că
erau cu totul altceva. Toţi aceştia au dorit să vină să se documenteze numai în oraşe din
Transilvania şi Banat: Sibiu, Braşov, Cluj, Arad, Timişoara. Niciunul nu s-a dus în Moldova ori în
sudul ţării. Congresul al XIV-lea al P.C.R. a fost pretextul sub care s-au solicitat cele mai multe
acreditări. Era greu să nu se acorde acreditările solicitate în acest scop, chiar dacă se ştia că solicitanţii
vor urmări, în principal, alte scopuri. După Congres, unii nu au mai plecat…
De asemenea, a reţinut atenţia accentuarea caracterului făţiş, lipsit de orice rezervă ori subtilitate,
al provocărilor la care s-au dedat şi membri ai unor ambasade străine. Ministrul de Externe l-a
convocat pe ambasadorul SUA pentru a-i învedera ignorarea unor prevederi esenţiale ale Codului
Diplomatic (Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena, 18 aprilie 1981).
Ambasadorul, iritat, a încercat să protesteze. Calm, ministrul de Externe român l-a întrebat:
“Domnule ambasador, dacă ambasadorul român la Washington ar ridica tonul la secretarul de
stat, ce s-ar întâmpla?”. Răspuns: “Riscă să primească un impuls în posterior şi să se rostogolească
pe scările Departamentului de Stat” (n.n. – în traducerea aproximativă a limbajului
diplomatic).
În altă ordine de priorităţi, serviciile de spionaj au practicat cercetarea radio-electronică şi au
captat tot ce a ieşit în eter. Este o regulă. A existat şi tentativa de conectare, printr-un tunel din
pivniţa unei ambasade, la cablul comunicaţiilor telefonice guvernamentale. Comunicaţiile radio
guvernamentale erau integral captate şi dirijate pentru stocare, decodare şi interpretare la un
Centru de Spionaj Electronic Global.
O extrem de vocală prezenţă feminină în media românească din anii din urmă – în epoca trecută,
fostă angajată a unei ambasade – avea în fişa postului atribuţii în legătură cu comunicaţiile
efectuate prin intermediul staţiilor radio de pe autoturismele membrilor Comitetului Politic
Executiv, ale miniştrilor şi demnitarilor din instituţiile de apărare, securitate şi ordine publică. În
fiecare zi de marţi, se transmitea în exterior schema de relaţii a grupării de sâmbătă – duminică a
categoriilor menţionate: cine la Snagov, cine la Comana sau Predeal ş.a.m.d.
Trebuie observate practicile, amintite anterior, de a se trimite agenţi/curieri recrutori pentru
amorsarea dezordinilor stradale, ca fundal necesar provocărilor şi diversiunilor majore. S-au
documentat acţiuni de creare a suportului logistic, folosit ulterior pentru simularea actelor
teroriste. Rezidenţa unui serviciu străin, nu cel la care ne-ar duce gândul, închiriase prin agenţi de
sprijin autohtoni circa 30 de apartamente ori garsoniere în zone-cheie, de regulă în clădiri cu mai
multe intrări şi cu acces între scări pe terasele ultimului etaj. Iniţial, scopul era doar bănuit. A
posteriori, a rezultat că din acele incinte s-au ţinut sub observaţie sedii ale unor instituţii, s-au
simulat atacuri teroriste ori s-a deschis foc real şi letal.
Un alt serviciu de spionaj a cerut şi primit din partea agenţilor de sprijin autohtoni schiţele a vreo
300 de ascunzători naturale, pretabile pentru realizarea legăturilor clandestine (căsuţe poştale
impersonale). Aproape imposibil de supravegheat şi controlat concomitent.
Agenţi ai unor servicii străine îşi aveau locurile de muncă chiar în sediul Comitetului Central al
PCR ori în clădirile anexă. Ceauşescu îi ştia şi manifesta o toleranţă justificată prin aparenţele
“bunelor relaţii” oficiale şi prin faptul că erau, mai mult sau mai puţin, supravegheaţi.
În 1989, când România s-a aflat sub agresiune informativă străină, opoziţia împotriva lui
Ceauşescu a început să se manifeste făţiş şi în ”cadru organizat”, chiar în şedinţele organizaţiilor
de partid
Departamentul Securităţii Statului nu a fost implicat în niciun fel în organizarea Congresului al
XIV-lea al P.C.R., fiindcă pregătirea Congresului era atributul organelor de partid competente:
Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv, Secretariatul CC cu secţiile pe domenii şi, în mod
special, al colectivului organizatoric condus personal de secretarul general al partidului.
Totuşi, la modul figurat, a făcut ceva şi DSS. În conferinţele unor organizaţii locale ale Partidului
Comunist Român din unsprezece judeţe şi municipiul Bucureşti au fost exprimate peste 30 de împotriviri
la realegerea lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general, la Congresului al XIV-lea al
P.C.R. din 23-25 noiembrie 1989.
Responsabilii politici judeţeni respectivi, în acord cu membri ai conducerii centrale a partidului,
convin să nu-l informeze pe Nicolae Ceauşescu.
Generalul Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului
Securităţii Statului, îşi asumă decizia spargerii blocadei informaţionale, determinându-l pe Emil
Bobu şi, prin el, pe Elena Ceauşescu să-i prezinte situaţia reală secretarului general şi Preşedinte
al Republicii.
În preajma Congresului, presa oficială a partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele membre
ale Tratatului de la Varşovia, dar şi cea de la Belgrad, în mod aparte, critică fără menajamente
politica dusă de Nicolae Ceauşescu.
Televiziunea din Ungaria dedica emisiuni speciale pentru congenerii din România, care sunt recepţionate
şi induc orientări net potrivnice liniei politice oficiale a Bucureştiului. La Oradea şi în
celelalte reşedinţe ale judeţelor învecinate cu Ungaria şi Iugoslavia se organizează, ad-hoc, grupe
operative de monitorizare a propagandei pe care Budapesta şi Belgradul o realizau, vizând
obiective politice în România. Aproape că nu mai exista ţară din Europa a cărei presă să nu atace
sistematic regimul politic de la Bucureşti.
Toate aceste lucruri au fost raportate sistematic, în frusta lor realitate. Nici nu se putea altfel,
fiindcă Departamentul Securităţii Statului, în pofida presiunilor politice din ultimii 10 ani, care-i
vizau deprofesionalizarea, dispunea de un corp al ofiţerilor de informaţii cu un înalt grad de
instruire (absolvenţi de facultăţi în cele mai diverse specialităţi, absolvenţi ai unor cursuri de
limbi, culturi şi civilizaţii străine, un procent însemnat de specializări postuniversitare). De altfel,
nivelul pregătirii a fost una dintre premisele importante ale profunzimii şi nuanţării abordării misiunilor.
Într-un asemenea context, informarea preşedintelui României asupra tendinţelor politice
internaţionale şi a influenţelor acestora în plan intern devenise o întreprindere tot mai laborioasă
şi stresantă, nu din cauza vreunei rezerve de a i se prezenta ştirile negative, extrem de incomode,
ci din cauza avalanşei acestora, care impunea două şi chiar mai multe ediţii pe zi ale informării
operative. În unele zile, şeful DSS rezerva până la patru ore (în două reprize, la începutul şi
încheierea zilei) pregătirii informaţiilor şi verificării lor suplimentare. În noiembrie 1989,
nemulţumirile populare atinseseră un prag exploziv. Generalul Iulian Vlad i-a cerut lui Ceauşescu,
în mai multe rânduri, să-l primească, pentru a-i prezenta personal radiografia componentelor
sociale ale securităţii interne: cronicizarea penuriei alimentare, a lipsei medicamentelor,
combustibililor pentru încălzire, mai ales în spitale şi şcoli, părăginirea satelor, eşecul sistematizărilor
rurale, criza energetică perpetuă, recepţionarea în masă a posturilor de televiziune din
ţările vecine, vehemenţa presiunilor externe, misiunile itinerante de racolare ale organizaţiilor
civice de front din ţările vecine, convergenţa revendicărilor revizioniste din partea tuturor
vecinilor, semnalele tot mai proaste privind gesturile şi atitudinile Moscovei faţă de România,
convingerea mediilor politico-diplomatice că ordinea internaţională este în pragul unei reaşezări
fundamentale, care nu va ocoli România.
Pregătit, de fiecare dată, pentru o expunere de 7-8 minute, raportul generalului Vlad a fost
întotdeauna prelungit de Ceauşescu, spre agitaţia şi curiozitatea Elenei Ceauşescu, la circa 40 de
minute.
Pe timpul audienţei, primul ministru a fost, în mai multe rânduri, interpelat de Nicolae
Ceauşescu, primind dispoziţii după dispoziţii şi învederându-i-se: “Voi veghea personal asupra
rezolvării întocmai a problemelor…”.
Mai menţionez că a existat un raport special pe care generalul Vlad l-a înaintat lui Ceauşescu
înaintea întâlnirii propriu-zise de la Malta, când la nivelul consilierilor şi miniştrilor celor doi şefi
ai supraputerilor mondiale lucrurile esenţiale fuseseră convenite, în cel puţin 2-3 etape…
Este interesantă o remarcă a generalului Vlad, pe care a făcut-o în calitate de martor în “Procesul
celor 24-1-2″ (al Comitetului Politic Executiv al CC al P.C.R.), citez: “Aceasta a fost soarta noastră,
până la Malta am lucrat să desluşim Yalta…” Asta ne-a ajutat, în schimb, foarte mult să anticipăm
şi să nu fim chiar surprinşi de Malta.
În timpul uneia dintre numeroasele şedinţe de judecată, dl.general Vlad a recurs la
următoarea butadă: „Procesul lui Nicolae Ceausescu a fost judecat la Bucureşti, în
noaptea de 7 spre 8 iulie 1989, sentinţa s-a dat la Moscova în 4 decembrie, iar
executarea sentinţei a avut loc la Tîrgovişte în 25 decembrie!”.
In noaptea respectiva, pret de cateva ore bune, intre Gorbaciov si Ceausescu,
asistati Raisa Gorbaciova si Elena Ceausescu a avut loc convorbire in care , in
termenii cei mai duri, cu acuze dintre cele mai grave, cele doua parti si-au transat
pozitile.
Dupa acel moment, propaganda, incitarile si provocarile la destabilizare politica au inceput sa
vina de foarte aproape, din “tarile fratesti”. Cotidiene ,posturi de radio si televiziune ale unor
partidelor comuniste din statele membre ale Organizatiei Trataului de la Varsovia, au declansat o
campanie mediatica de razboi informational. Campanie care nu-l doar viza doar pe Nicolae
Ceausescu , ci si revendicari teritoriale.” .

Sursa: Yahoo ! Mail tot de la un general SRI

🙂 🙂 🙂

Domnia ta care intamplator sau voit ajungi pe aici,

ce parere ai despre aceste DEZVALUIRI ???

Aliosa.

Anunțuri

Un răspuns to “AUREL ROGOJAN, dezvaluiri !!!”

  1. araanz50 Says:

    🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: