Archive for Februarie 2014

PIRAMIDA PUTERII MONDIALE !!!

Februarie 6, 2014

MATERIALUL ESTE BINE STRUCTURAT SI FOARTE CONCIS.LA FEL DE CONCISA ESTE REPREZENTAREA GRAFICA PRIN CELE «  CINCI CERCURI CONCENTRICE DE PUTERE «  CARECONDUC  LUMEA – aceasta da o imagine dinamica a interactiunii relatiilor dintre marile « straturi « de putere  pe sistemul structurii « atomi – electroni » si a unui camp de «  linii de forta » care interactioneaza in virtutea unei « diviziuni a competentelor », toate orientate catre controlul populatiei . Toate structurile institutionale ,de putere, mentionate mai josse regasesc intercalate in acest « camp circular » de linii de forta, fiecare subordanate cercului de putere apropiat de centru .

ASTFEL, incepand cu centrul celor 5 (cinci) cercuri concentrice, distingem :
NIVELUL I. :
«  MOGULII SPATIULUI « ;
NIVELUL II. :
« MAREA FINANTA INTERNATIONALA «,  cu centrul la CITY OF LONDON si WALL STREET ;
NIVELUL III. :
« DOCTRINARII », cu centrul « CLUBUL DE LA ROMA « ;
NIVELUL IV. :
« MASONERIA INTERNATIONALA « , multicolora si poluata ;
NIVELUL V. : « GUVERNELE NATIONALE,
 O ANALIZA «  SWOT «  pe fiecare din aceste nivele permite identificarea “statutului si atributiilor” fiecarui cerc de putere globala – un exercitiu interesant si revelator.
 
 
 

Nivelul 0 – Forta 
superioara reprezentata prin ochiul care vede tot
Foarte important : Intelegerea Fortei din varful Piramidei Puterii iti da posibilitatea sa „spargi” piramida si sa te sustragi controlului ei. Ca sa poti intelege cu adevarat forta care se afla in varfului piramidei, trebuie in primul rand sa teintelegi pe tine insuti. Trebuie sa intelegi de unde vii, de unde ai aparut si incotro te indrepti, unde vei dispare. Raspunsurile la aceste intrebari sunt in interiorul tau, iar cheile de descifrare se gasesc peste tot in jurul tau, inclusiv in lumea materiala, palpabila. Din pacate indiciile pe care le gasesti in diverse surse de informare sunt amestecate cu o multime de minciuni. Ca sa afli raspuns la aceste intrebari trebuie sa iti urmezi nu inima si nici creierul ci pe amandoua in egala masura. Pentru intelegerea Fortei trebuie sa existe un balans perfect intre suflet si ratiune, fara separare intre ele. Cine e ghidat doar de sentimente e usor de indus in eroare, de asemenea cine se ia doar dupa ratiune e usor sa se insele. Dar e foarte greu sa inseli pe cineva care are un perfect echilibru intre cele doua.
Pentru a intelege ce este in varful piramidei trebuie sa vezi realitatea din exterior, sa intelegi natura realitatii imediate. Numai asa vei putea intelege natura controlului pe aceasta planeta.

Nivelul 1 – Familiile regale

In varful Piramidei Puterii se afla familiile regale europene care toate sunt inrudite intre ele. Actualul rege al Belgiei, regele Suediei şi al Norvegiei, precum şi reginele Marii Britaniei, Olandei şi Danemarcei sunt cu totii rude de sange, tragandu-se din familia Windsor (Anglia, S.U.A., Canada, Australia?). Mai mult decât atât, ultimii regi care au fost inlăturaţi de la putere prin revoluţii în Italia, Romania, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia, făceau şi ei parte din aceeaşi familie Windsor, regăsindu-se absolut toţi în arborele ei genealogic.

Conform unor surse, tot pe acest nivel al piramidei se mai situeaza un grup de oameni extrem de influenti, dar a caror identitate nu se cunoaste.

Nivelul 2 – Consiliul celor 13 familii
Pe nivelul 2 se afla asa numita Aristocratie Neagra compusa din 13 familii, cele mai bogate din lume ( Dinastia Astor, Bundy, Collins, DuPont, Freeman, Kennedy, Li, Onassis, Reynolds, Rockefeller, Rothschild, Russell si Van Duyn
Membrii acestor familii ocupa cele mai inalte poziţii in toate ierarhiile existente, sunt cu toţii extrem de bogaţi şi se afla „deasupra legii”. Cu toate acestea, majoritatea dintre ei nu apar niciodată pe listele cunoscute de noi cu cei mai bogaţi oameni din lume. Mass media controlata aproape in intregime de aceste familii ne spune ca Bill Gates e cel mai bogat om din lume cu 54 miliarde dolari, sau, Carlos Slim Helú din Mexic cu 74 miliarde de dolari.
De fapt acesti miliardari nu pot concura nici pe departe cu Sir Evelyn de Rothschild (Dinastia Rothschild) care detine incredibila suma de 500 trilioane de dolari (mai mult de jumatate din averea totala a lumii !!!).

Nivelul 3 – Comitetul celor 300
Comitetul celor 300 (numiti si Olimpienii) a fost fondat in 1727 de catre aristocratia britanica si este compus din cele mai puternice „sub-familii”.
Acest comitet coordoneaza direct o multime de institutii si organizatii majore din intreaga lume, printre care: Comisia Trilaterala, Consiliul pentru Relatii Externe, Grupul Bilderberg, Masa Rotunda, British Petroleum, Ordinul Skull and Bones, Compania Royal Dutch Shell, Socialista Internationala, Francmasoneria Universala, Ordinul Magna Mater, Sionismul Universal, Consiliul Bisericilor Mondiale, Ordinul Cavalerilor Templieri, Institutul American de Presa, Societatea Regala Britanica, Universitatea Harvard, Institutul pentru Droguri, Crima si Justitie, MIT, NATO, Crucea Rosie Internationala, Universitatea Priceton, Banca Mondiala, American Express, Citibank, Credit Suisse, etc.

Nivelul 4 – Centrul de comanda
Pe acest nivel se gasesc cele 6 structuri care reprezinta centrul de comanda la nivel global: Comisia Trilaterala, Consiliul Relatiilor Externe (CFR), Grupul Bilderberg, Clubul de la Roma, Organizatia Natiunilor Unite si Institutul Regal pentru Afaceri Internationale.
Toate acestea sunt unite intre ele prin intermediul Mesei Rotunde (creaţia omului de afaceri britanic Cecil Rhodes care este o structura atat de complexa, incat Dr. Coleman spunea despre ea: „Masa Rotunda insasi este alcatuita dintr-o adevarata increngatura de companii, institutii, banci si unitati de invatamant; ea le-ar ocupa timpul specialistilor de inalta calificare vreme de un an, numai pentru a o descalci si intelege”).

Nivelul 5Controlul financiar mondial
Toate instrumentele prin care Illuminati controleaza financiar populatia globului, se gasesc pe acest nivel. Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Banca Reglementarilor Internationale, Bancile Centrale precum si mecanismele de impozitare a populatiei. Probabil este cel mai diabolic sistem de control al populatiei conceput vreodata. Control prin intermediul banului.
„Dati-mi pe mana moneda unei tari si nu ma mai intereseaza cine face legile in acea tara” este un celebru citat al lui Rothschild. Probabil de aceea o tara nu este condusa de un guvern sau presedinte, ci este condusa din umbra de cel care controleaza moneda tarii respective. Probabil de aceea o tara nu se poate gospodari singura ci are nevoie de sfatul celor de la FMI. Nu mai conteaza cine face legile si ce legi face, caci oricum se aplica numai directivele FMI.

Nivelul 6 – Controlul resurselor mondiale
Pe acest nivel se situeaza marile corporatii internationale care urmaresc controlul populatiei prin controlul asupra resurselor. Desi toate resursele de pe pamant sunt darul lui Dumnezeu facut tuturor oamenilor , astazi ele sunt confiscate in numele unor stranii raţionamente. Peste tot pe glob unde pamanturile sunt roditoare apar companii de tip Monsanto care ii corup pe politicieni sa reglementeze cultivarea si comercializarea produselor. Intentia? Distrugerea micilor producatori sau de ai scoate in ilegalitate, pentru ca nici cel mai inofensiv producator sa nu mai poata sa cultive nimic in gradina proprie fara aprobarea guvernului.
Prin reglementările orchestrate de astfel de companii la nivel mondial în materie de calitate şi siguranţă a hranei, prin impunerea unor aşa-zişi parametri ştiinţifici după care producătorii trebuie să se ghideze nu se urmăreşte altceva decât distrugerea micilor producători. Iar aceasta, în favoarea marilor producători de hrană multă şi proastă! Vestitul Codex Alimentarius reprezintă chintesenţa acestui sistem, la implementarea căruia au lucrat zeci de ani reprezentanţii celor mai mari interese politice şi financiare.
De la 31 decembrie 2009, Guvernul Romaniei a inceput, alaturi de alte 165 de state semnatare (reprezentand aproape 85 % din populatia planetei), implementarea temutului Codex Alimentarius. Un compendiu de legi alimentare, de factura nazista, introdus de AG Farben si care va stabili regulile de alimentatie ale natiunilor. Implementarea, prevazuta pe mai multe etape, porneste de la faptul ca populatia globului este mult prea numeroasa ca Terra sa poata sustine o alimentatie naturala. Astfel, produsele trebuie modificate genetic, construite in laborator, aditivate si iradiate.

Nivelul 7 – Controlul populatiei globului
Structurile situate pe acest nivel sunt cele care au contact direct cu populatia. Toate directivele venite de sus sunt implementate la nivelul populatiei prin aceste 4 componente: Religie,InvatamantGuverne siMedia. Practic stapanii lumii se ascund in spatele acestui paravan (nivelul 7) pentru a-si indeplini planurile.
Populatia este indoctrinata prin religie, indobitocita prin sisteme de invatamant care nu sunt decat o fabrica de produs oameni pe care statul sa-i intrebuinteze apoi dupa scopurile sale, tinuta in frau de catre institutiile guvernamentale si prostita de catre massmedia.
Rezultatul este o populatie lipsită de energie şi de entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi de a reacţiona, incapabila sa isi dea seama ce se intampla cu ea.

Nivelul 8 – Populatia globului sau unitatile de munca
Adica noi toti, populatia globului, oamenii de rand, sau sclavii moderni ai timpurilor noastre. Ciclul nostru este limitat la ceea ce am fost indoctrinati ca trebuie sa facem: ne nastem, facem scoala, muncim pentru stapanii nostrii, le platim taxe si impozite si apoi iesim la pensie. Chestia cu pensia s-ar putea sa dispara din acest ciclu, caci nu-i ajuta cu nimic pe cei de sus.
Interesant este ca din turma unii dintre noi pot sa se ridice temporar pe nivele superioare, sa faca parte din institutiile guvernului, sa ajunga pe nivelul 5 bancheri pe la Banca Mondiala sau FMI sau chiar pe nivelul 4 in Clubul de la Roma. Dar cand ei devin inutili pentru stapani, sunt aruncati din nou in turma de jos.
De pe nivelele 5, 6 si 7 se produc cele mai dure atacuri si cele mai mari presiuni asupra populatiei. Este atacata siguranta financiara si alimentara a fiecaruia dintre noi, este atacat sistemul de sanatate public, invatamantul, religia, cultura, identitatea nationala.

 

Sursa : Internetul.

Aliosa.

Februarie 5, 2014

 

NU esti camaradul nostru, capitane !!!

Februarie 3, 2014

Motto:

Lupul isi schimba parul dar naravul, ba !!! 🙂 🙂 🙂

Din folclorul romanesc .

”      NU EŞTI CAMARADUL NOSTRU, CĂPITANE!

Gabriel Oprea, căpitanul cu patru stele de general, nu pierde nicio ocazie să nu se mândrească cu apartenenţa sa la armata română. La ultima „conferinţă de presă” şi-a permis să afirme chiar că ”… nu am uitat ce ne uneşte şi valorile ce călăuzesc viaţa de militar”.

Căpitane ! Să-ţi intre bine în cap, nu ne uneşte nimic, iar valorile noastre fundamentale, ale militarilor adevăraţi – onoarea, demnitatea şi respectarea legilor – îţi sunt complet străine!
Căpitane ! Dacă ai fi fost întâmplător colegul nostru ai fi ştiut că în armată există o zicală: ”să te ferească Dumnezeu de comandantul prost, dar perseverent!”.Te lauzi cu munca titanică depusă de cei peste 5.000 de specialişti care au fost implicaţi în recalcularea pensiilor militare. Tot respectul pentru efortul depus de ei, dar, căpitane, nu ai dreptul să te lauzi, atât timp cît efectul acestui efort se vede cu ochiul liber – haosul total provocat în sistemul de pensii militare.
Căpitane ! Dacă ai fi fost camaradul nostru ai fi ştiut că noi am jurat, să respectăm legile acestei ţări. Şi ne-am respectat jurămîntul. Deşi la investirea, în funcţia de ministru al apărării naţionale, tu ai jurat cu mâna pe biblie să respecţi legile ţării, tu nu ai respectat acest jurământ, deoarece:
– ai ordonat eliberarea adeverinţelor de venituri de către centrele militare, încălcând prevederile legale în vigoare;
– ai stabilit, contrar prevederilor legale, o formă a adeverinţelor care să nu permită verificarea sumelor înscrise în acestea;
– ai ordonat ca recalcularea să se continue, deşi adeverinţele, în proporţie de peste 90% – şi nu cazuri izolate cum eronat ai prezentat în conferinţa de presă, cuprind în conţinutul lor erori grosolane;
– ai încălcat cu bună ştiinţă, lucru nepermis unui “eminent doctor în ştiinţe juridice”, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
– cu de la tine putere, ai introdus un nou termen, neprevăzut în Legea 119 din 2010 – “decizia temporară de recalculare”. La ora actuală, căpitane, toate deciziile de recalculare a pensiilor eliberate sunt unele mai temporare ca celelalte – atât ale celor care au trimis cereri de recalculare, cât şi ale celor care nu au trimis, atât ale celor ale căror dosare au fost procesate, cât şi ale celor ale căror dosare nu au fost procesate. Dacă nu ştiai, uită-te pe site-ul M.Ap.N. Când vor primi totuşi pensionarii o decizie finală de pensionare? Probabil când îi va creşte barbă doamnei general Lupu!;
– ai ordonat ilegal diminuarea drastică a pensiilor militare, fără emiterea la timp a documentelor legale(taloanele şi deciziile de pensii), astfel încât, la ora actuală, încă mai există zeci de mii de pensionari militari care nu au primit niciun document justificativ.
Căpitane ! Dacă ai fi fost camaradul nostru, ai fi ştiut că noi cel mai mult detestăm mincinoşii şi oamenii fără onoare. Ori pentru tine minciuna reprezintă o virtute, iar dezonoarea te caracterizează
Căpitane ! Ai promis, neavând de unde să ştii că pentru militari cuvântul dat este sfânt, că îţi vei prezenta demisia de onoare în cazul în care o singură pensie militară va fi diminuată.
Şi nu ţi-ai onorat promisiunea. Nu eşti camaradul nostru, căpitane!
Ai minţit că recalcularea a întârziat din cauza liderilor de sindicat – mama lor de destabilizatori – care au sugerat pensionarilor militari să nu trimită documentele doveditoare la Casa de Pensii a M.Ap.N. De ce nu explici românilor că eliberarea adeverinţelor a început la data de 20 noiembrie la nivel naţional (la Constanţa chiar mai tîrziu, pe 23 noiembrie) !? Chiar subordonata ta, doamna general Lupu Maria, explica în conferinţa de presă din 13 septembrie 2010, că centralizarea datelor necesare eliberării adeverinţelor, operaţiune deosebit de complexă, aflată sub coordonarea nemijlocită aunui alt titan al armatei române, amiralului Gheorghe Marin, se va încheia la 01 noiembrie 2010. Şi atunci, căpitane, cum să trimită militarii documentele doveditoare în perioada august- octombrie !!?
Ai minţit, căpitane! Prin omisiune, prezentând în conferinţa de presă faptul că 48.000 de pensionari au înaintat cererile de recalculare. De ce nu ai făcut public şi procentajul celor care, deşi au trimis cereri de recalculare, au specificat că au fost obligaţi să facă acest lucru împotriva voinţei lor, menţionând că nu au putut verifica autenticitatea datelor înscrise în adeverinţe şi ca urmare a acestor fapte vor acţiona M.Ap.N. în judecată ?
De ce nu ai prezentat, căpitane, opiniei publice faptul că în cel mult 2-3 luni holurile tribunalelor, pentru mulţi ani de acum înainte, vor fi pline de zeci de mii de pensionari militari, care îşi vor apăra cu sprijinul justiţiei drepturile călcate în picioare de cel care se pretinde camaradul lor?
Ai minţit că ai scutit pensionarii militari de drumuri inutile la arhivele militare sau unităţile militare în care şi-au desfăşurat activitatea. Dacă i-ai fi întrebat pe şefii de centre militare, care ştiu exact de câte ori s-a prezentat şi de câte ori va trebui să se prezinte în perioada următoare fiecare pensionar militar la aceaste instituţii, poate ai fi fost mai reţinut în declaraţii.
Căpitane ! Dacă ai fi fost camaradul nostru, ai fi ştiut că militarii adevăraţi îi dispreţuiesc din tot sufletul pe lingăi şi ai fi renunţat la omagiile aduse tocmai celor care şi-au permis să ne batjocorească.
Căpitane ! Chiar nu ai învăţat nimic din istoria recentă a României? În 21 decembrie 1989 ora 12.00 militarii români au fost obligaţi să întrerupă orice activitate pentru a urmări discursul iubitului conducător. Spre bucuria românilor acela a fost şi ultimul. În ziua de 19 ianuarie 2011 ora 14.00, militarii din unităţile de marină din Constanţa au încetat progamul, ca să urmărească la televizor magistralul tău discurs. Prin analogie cu 1989 sperăm să fie ultima oară când te mai vedem în funcţie.
Căpitane ! Dacă ai fi fost camaradul nostru, ai fi ştiut că una din trăsăturile definitorii ale unui adevărat militar o reprezintă asumarea răspunderii pentru faptele sale şi ale subordonaţilor săi. Faptul că încerci să arunci răspunderea pentru revolta pensionarilor militari asupra celor care vor să obţină voturi pe seama acestora sau asupra liderilor de sindicat ori ai diverselor asociaţii ale cadrelor în rezervă şi în retragere, denotă faptul că ai probleme grave de caracter. Tu eşti marele vinovat pentru că, din slugărnicie faţă de puternicii zilei, ai provocat haosul soldat cu umilirea şi batjocorirea pensionarilor militari.
Din toate aceste considerente, noi toţi cei pe care tu ne consideri camarazi, îţi ordonăm să demisionezi !
Dacă nu vei demisiona, te va bate Dumnezeu – pe care îl invoci la fiecare intervenţie publică – pentru tot răul pe care l-ai produs cu bună ştiinţă acestor oameni nevinovaţi, iar dispreţul camarazilor din armată te va însoţi permanent.

Preşedinte al S.C.M.D-Filiala Constanţa

Col. (r) Remus Macovei

Aliosa.

ONOR la MARESAL !!!

Februarie 2, 2014

Cand il celebram pe Sfantul Ioan,

sa pastram un moment de reculegere
pentru unul dintre marii eroi ai acestui neam,
Mareșalul ION ANTONESCU.
Maresalul ION ANTONESCU.
Sa ne rugam sa-l tina Dumnezeu in preajma sa
si sa-i protejeze drumul in eternitate.
Sa ne rugam ca el, impreuna cu ceilalti eroi ai neamului, sa vegheze
destinul tarii si poporului pentru care s-au jertfit, sa ne indemne si
ajute sa ne regasim si sa ne indrume sa gasim din nou calea cea
adevarata.> EROUL NATIUNII NOASTRE ,NU-L UITATI !
> ==============================
>
>
> „V-a pus soarta ca un cui, în papucul celor trei imperii”,
spunea Selim Pasa către Mihai Viteazu.

Datorită acestei realităţi şi a conjuncturilor social-politice
internaţionale, Maresalul Ion Antonescu,
nu a fost recunoscut oficial ca erou naţional, decât foarte puţin
timp, până cand dusmanii Romaniei au prins de veste, dar noi ştim că
a fost un MARE PATRIOT şi EROU NAŢIONAL.

Sursa : Internetul.

Aliosa.

Raspuns la intrebari nepuse oficial !!!

Februarie 2, 2014

De ce a fost asasinat Ceauşescu ??

Maria Diana Popescu
Luni, 16 Decembrie 2013
Cu privire la subiect, în mod sigur voi primi şi de această dată o invitaţie călduroasă de a merge să mă întîlnesc cu făuritorii mei, însă, dacă toată lumea ar fi iubit adevărul, dacă unii ziarişti din Ţară nu s-ar fi vîndut asasinilor, adevărul n-ar mai fi umblat astăzi zdrenţuros şi cu capul spart. Nici nu-şi intră bine decembrie, că presa o dă cotită şi învîrtită cu asasinarea soţilor Ceauşescu. Indiferent ce a fost şi cum a fost, Preşedintele Republicii Socialiste România (pentru cei mai tineri, aşa era denumirea oficială a ţării noastre în 1989), Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena Ceauşescu, erau oameni de stat, şi au fost eliminaţi în stil mafiot, prin împuşcare cu rafale de Kalashnikov, în marea Sărbătoare a Sfîntului Crăciun, după o „judecată” sumară şi strîmbă. După execuţia barbară şi ruşinoasă, dictată pe 24 decembrie, prin telefon de la Bucureşti, de un grup din care făceau parte Brucan, Iliescu, Măgureanu, Roman, Voican, Militaru, Kemenici, care aveau garanţia impunităţii lor, totul s-a prăbuşit în România şi am ajuns realmente sclavi într-o sărăcie lucie. Cît curaj au Petre Roman şi restul asasinilor cînd afirmă că „trupurile Ceauşeştilor şi filmul execuţiei au dispărut timp de cîteva ore! Ex preşedintele României şi soţia sa, Elena Ceauşescu, nu au fost condamnaţi de un tribunal oficial. Au fost executaţi potrivit unei hîrtii scrisă şi semnată la data de 23 decembrie 1989, de către Ion Iliescu, dată la care nu avea nicio calitate oficială în conducerea statului român, în afară de cea de şef al găştii de „profitori sub acoperire” de revoluţionari, ce încercau anihilarea adevăraţilor revoluţionari, pentru a nu scăpa din mînă puterea. Conform zicalei „frica păzeşte bostănăria”, la scut timp după asasinarea celor doi, de teamă că poate le va veni rîndul şi lor, călăii au trecut urgent la abolirea pedepsei capitale în România. Ceauşeştii au fost ucişi cu sînge rece, iar cei implicaţi în asasinarea cuplului prezidenţial ar trebui sa răspundă în faţa legii. Acum!
Cu prilejul discursurilor publice, Preşedintele Nicolae Ceauşescu atrăgea atenţia cu privire la pericolul imperialismului, care poate duce la pierderea identităţii economice, a identităţii de neam şi chiar a independenţei naţionale. Aşa s-a şi întîmplat după lovitura de stat. Cercetaţi documentele, aşa am făcut şi eu, apoi o să vă vreţi să îl comemoraţi. Politica externă a lui Nicolae Ceauşescu se baza pe „neamestecul în treburile interne ale altor state”. Şi pentru că pe plan internaţional fostul preşedinte acţiona şi gîndea româneşte, trebuia înlăturat şi înlocuit cu o marionetă care gîndea şi acţiona pe dublu canal: în favoarea marilor puteri capitaliste, dar păstra, prin telefonul roşu, conexiunea cu Moscova..
Cinismul cu care un plutonier, pe numele său Dorin Cârlan relata anul trecut execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale, la un post central de televiziune, citez – „am făcut-o ferfeniţă pe Elena Ceauşescu şi i-am scos polimerii din cap odată cu creierii, oasele şi sîngele,” m-a cutremurat şi m-a determinat să cred că omul are bujiile ancrasate. Ori s-a scrîntit după crimele comise. Ori a fost special ales în plutonul de execuţie, pentru că nu era întreg la minte. Plutonierul acesta împuşcase doi oameni, nu cu un glonţ, ci cu rafale şi deborda de entuziasm infantil pe ecran, facînd din asta o bravadă publică. Cei care au înfăptuit asasinatul şi cei care l-au comandat, în urma mascaradei judiciare, n-au nicio scuză. Cu toate că au acţionat la comandă externă şi internă şi sub manipulările ce au guvernat lovitura de stat din 1989.
Se pare că avem o vocaţie de a ne asasina patrioţii. Istoria stă mărturie. La fel ca şi Mareşalul Ion Antonescu, Ceauşescu a strigat înaintea primul glonţ: „Trăiască România liberă şi independentă, moarte trădătorilor!” S-a avut mare grijă, însă, ca această parte a filmului (cosmetizat, falsificat şi trucat) difuzat pînă la intoxicaţie, în fiecare an, înainte de Crăciun şi care a făcut înconjurul lumii, să nu ajungă la public, să fie tăiată. De fapt un asasinat politic abominabil, la scara istoriei, o ruşine pentru noi, execuţia cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşesc pe 25 Decembrie, la Sfînta Sărbătoare a Naşterii Mîntuitorului, este un asasinat anticreştin, iar sub acest blestem a urmat involuţia poporului în libertatea şi democraţia mult-visată de naivi. Asasinarea soţilor Ceauşescu a fost folosită ca „o veste minunată” în presa vremii. Toate ziarele titrau cu litere de-o şchiopă: „O veste minunată: dictatorul a fost prins şi împuşcat!” O manipulare grosolană! Asasinatul înlocuise vestea minunată a Naşterii Domnului Iisus, sărbătoarea creştinului român.
Ceauşescu le stătea în cap occidentalilor. De fapt a fost omorît pentru că a ridicat Ţara de la stadiul de semifeudalism la cel al civilizaţiei. Devenise incomod puterilor Occidentului. Ceauşescu a oferit românilor: educaţie de înaltă clasă, într-un învăţămînt gratuit, loc de muncă garantat, locuinţă pentru fiecare familie sau tînar, asistenţă medicală gratuită (chiar dacă nu se ridica la standardele europene de astăzi, cînd românii mor cu zile). A oferit demnitate umană şi protecţie socială. Ce-a dat capitalismul românilor? Sărăcie, şomaj, hoţie, tîlhărie, droguri, etnobotanice, escrocherie, homosexualitate, lesbianism, prostituţie, sclavie, discriminare, crime şi pistol la brîu tuturor nenorociţilor. Cine a suferit în regimul dinainte de ’89? Puturoşii, proştii, curvele şi hoţii de buzunare.
Desigur, şi atunci se făceau abuzuri, dar nu pot fi comparate cu cele de astăzi. Ultimii 24 de ani de după lovitura de stat şi asasinarea cuplului prezidenţial, au fost cu adevărat dramatici. Părinţii au trăit dictatura cu regim socialist, nu comunist, cum zic necunoscătorii şi ignoranţii, care nu ştiu pe ce lume trăiesc şi cu ce se mănîncă Istoria de pînă în 1944 şi chiar cea pînă în 1964. Într-o dictatură cu regim socialist, Ceauşescu a construit extrem de multe edificii, ca să aibă ce închide, vinde şi demola capitaliştii. S-au ridicat patru milioane de apartamente unde s-a mutat jumătate din populaţia ţării, s-au construit fabrici şi uzine mari, unde au muncit peste zece milioane de oameni, s-a construit Transfăgărăşanul, metroul, Canalul Dunăre-Marea Neagră (după care tânjesc mulţi, astăzi), Casa Poporului, Sidex Galaţi, Oltchim, Petromidia, şcoli, grădiniţe, spitale, creşe, pe care capitaliştii nici n-au fost în stare să le dea cu var. România a pierdut în cei 24 de ani de la lovitura de stat aproape întreaga industrie, a pierdut suveranitatea şi independenţa economică. Generaţiile prezentului trebuie să afle că familiile tinere primeau locuri de muncă şi apartamente de la stat, după terminarea facultăţii studenţii primeau repartiţie, iar învăţămîntul şi sănătatea erau gratuite. Priviţi acum sutele de mii de copii abandonaţi de părinţii plecaţi la muncă în Occident, priviţi fabricile de şomeri, adică universităţile care îi lasă pe tineri în voia libertăţii haotice. Da, teoretic, socialismul e o noţiune neprietenoasă. Dar, cei mulţi, talpa ţării, nu se zbăteau în sărăcie ca astăzi, cînd sîntem liberi să întreţinem bugetul statului fraudat de guvernanţii şi politicienii care s-au îngrăşat pe spinarea poporului. Controlul asupra populaţiei este mult mai extins azi decît în socialism, doar că nu mai e realizat prin forţă, ci prin mijloace subtile: lefuri şi credite, înregistrarea neconstituţională şi abuzivă expunerea codului numeric personal, controlul opiniei publice (adică tot prin frică). Românii au fost forţaţi să devină consumatori. Li se dau lefuri pe card, ca să consume după nevoile Occidentului, de parcă românii nu ar mai avea voinţă proprie, dar şi ca să-i obişnuiască cu banii virtuali. Urmează cărţile de identitate cu CIP şi detectare prin GPS inclusă. Spre deosebire de perioada de dinainte de 1989, azi stai cu frica în sîn ca o să ajungi şomer, eşti liber pe naiba, doar să te plimbi pe jos, să-ţi dai copilul la şcolile particulare ale mafioţilor şi pe bani grei, eşti obligat să cumperi manualele analfabeţilor din sistem, altfel i se scade nota copilului. Astea da, „succesuri” democratice! În socialism nu vedeai oameni dormind pe stradă, daţi afară din case, nu vedeai ţărani săraci. Ceauşescu a construit o economie puternică, cum n-a avut România înainte de război, pentru ca să fie independentă şi să nu cerşească la F.M.I., B.M. etc. Dar, ca preşedinte, cînd nu eşti dator organismelor financiare mondiale, eşti considerat dictator, eşti invadat de şacali, ţi se iau resursele naturale, iar poporul este transformat în contribuabil activ (deşi nu are loc de muncă, taxele sunt obligatorii), sclav şi consumator. Libia, Egipt, Siria, şi România sînt exemple vii în acest sens.
L-au eliminat pe Ceauşescu cînd Ţara nu mai avea datorii şi economia mergea strună. Tocmai cînd terminasem de plătit datoriile şi urma să ne bucurăm de un nivel de viaţă european, de teamă că vom concura puerile occidentale, au venit alogenii şi-au pus gheara pe avuţiile naţionale. Chiar dacă în socialism, pentru o perioadă scurtă s-a mîncat mai puţin, a fost sănătos, s-a trăit fără căldură, s-a dat curent electric cu porţia, chiar dacă pîinea, zahărul şi uleiul erau cartelate, aşa s-au plătit datoriile externe. Nu existau milionari şi miliardari care să fraudeze statul. Azi există mîncare şi pîine din belşug (dar puterea de cumpărare este zero), dar garnisite cu euri mortale, care au răspîndit boli, obezitate, cancer, diabet, gradul de îmbolnăvire al populaţiei fiind triplat. S-au înmulţit boschetarii, copii străzii, mai ceva decît cîinii comunitari, presa e plină de scandaluri, crime; miliardarii de carton au conturile doldora, şi n-au dat o zi cu sapa. Legea-i făcută pentru ei, au maşini luxoase şi pistolul la brîu. Toate acestea lucruri fermecătoare au fost înscrise în planul loviturii de stat din 1989. Ne merităm soarta. Să trăiţi bine!
Aşadar, mă întorc la întrebarea unui ziarist român din presa centrală. „De ce n-a făcut Ceauşescu autostrăzi”? Simplu: exportul către Rusia şi spre celelalte ţări se făcea pe căile ferate şi pe apă. Specialiştii timpului au gîndit în conformitate cu necesităţile practice. Nimeni nu a umblat în opinci în perioada socialistă, de acum înainte vom umbla poate desculţi. Opinca e încălţare ecologică şi mi-e teamă că nu ne vom permite s-o cumpărăm. După 1989 câţi kilometri de autostradă s-au construit? Poate răspund miniştrii de la transporturi sau Bechtel? Toată bogăţia Ţării adunată cu sudoarea poporului a fost confiscată de „elita” politică şi financiară, în cîrdăşie cu organismele financiare mondiale, de băieţii şmecheri, de pungaşii pripăşiţi pe la noi şi prin guvern, care ne dau atît cît să nu murim de foame. Chiar nu înţeleg de unde toată stupizenia unor colegi de breaslă de a se raporta doar negativ la ceea ce fost pe vremea lui Ceauşescu? Să lăsăm trecutul distrus cu bună ştiinţă şi cu rea credinţă, şi să-i întrebăm pe neisprăviţii care au acumulat averi uriaşe, pe care nu le puteau realiza într-un mileniu prin muncă cinstită, de ce au îndatorat ţara pînă la sufocare, de ce au jefuit averea ţării pe care au depus-o în bănci străine, de nu mai are ţara fonduri pentru investiţii, pentru salarii şi pensii? Dacă tot se plîng că nu mai sînt bani pentru investiţii, de ce nu investesc ei banii furaţi de la popor? De ce oare tot aşteptăm noi investitori străini? Aceştia nu vor urmări niciodată binele ţării unde fac investiţia, ci, firesc, propriul lor profit, cît mai mare, pe care-l vor externa, în valută, nu în lei. Leii îi lasă pentru vînzătorii de Ţară autohtoni, care le asigură calea spre cîştiguri ilicite. Cei care au guvernat după lovitura de stat, n-au fost în stare să construiască nimic în Ţară, în afara de sedii de birouri pentru stors românul de ultima leţcaie. Toţi au fost puşi pe căpătuire. Au devalizat băncile (Bancorex, Banca Agricolă, Banca Religiilor etc…), întreprinderile, fabricile, combinatele, au sărăcit populaţia prin inflaţie de 300%. Sub minciuna Iliesciană în coabitare cu a lui Petrică în pulover, numită „privatizare”, producţia României a fost redusă la tăcere treptat. Ce nu s-a putut fura, s-a vîndut străinilor cu capital majoritar sau total pe mai nimic, preţul fiind sub cel de fier vechi, dar pe mită grasă.
Un fost funcţionar al Ministerului Economiei de pe vremuri, de formaţie economist, azi pensionar, mi-a explicat cum s-a reuşit înainte de 1989 performanţa echilibrului economic şi absorbţia în procent de 100% a forţei de muncă tinere, cum România a refuzat orice contact cu F.M.I.-ul şi cu alte organisme financiare internaţionale, care încercau atragerea României în capcane. Trepăduşii n-aveau ce căuta în rotiţele sistemului, tocmai de aceea sistemul economic nu avea nici noxe, nici fisuri grave. Nu erau clase favorizate. Multe din lucrurile de dinainte de ’89 – păstrând proporţia evoluţiei în timp – erau superioare celor de azi. Atunci erau tot felul de organisme de cinste şi control, care rezolvau problemele oamenilor, azi nu ai la cine apela, hoţii se dau drept conducători.” Studii recente arată că pe atunci toată populaţia activă avea slujbă, astăzi aproximativ 6 milioane de români îşi caută de lucru în afara ţării. Toţi românii aveau locuinţe, azi sînt datori pe viaţă băncilor străine, scoşi în stradă şi executaţi silit. Atunci se întrerupea curentul electric zilnic, astăzi nu avem bani să-l plătim. Atunci erau cîteva ore de televiziune pe zi, astăzi, sute de posturi TV ne aduc în case violenţă, destrăbălare, circ politic, crime, dezmăţ, sexualitate, pornografie, homosexualitate, care tulbură minţile copiilor şi îndeamnă la sex de la vîrste fragede, ducînd la angoase, la frustrări, sinucideri şi conflicte interioare cu sinele. Despre ce economie vorbeşte astăzi guvernul? Coloşii industriali, care decenii la rînd au asigurat producţia internă şi exporturile ţării noastre, au fost bombardaţi.
Nu sînt bani pentru salariile medicilor, se desfiinţează şcoli şi spitale, sănătatea e la mîna grupurilor farmaceutice care condiţionează numirea factorilor de conducere şi politica instituţiilor de sănătate.Regimul socialist investea cam 30% din PIB în cercetare-dezvoltare, tehnică militară (tancuri), aerospaţială (avioane inclusiv supersonice), agricultură, infrastructură (căi ferate, drumuri şi poduri la sate, canale şi sisteme de irigaţii, baraje, canalizări)”. Ce a adus, aşadar „revoluţia”, pardon, lovitura de stat? Libertatea de a merge la căpşuni, libertatea sclaviei pe pămînt românesc şi dispreţul Occidentului. O ţară primită cadou în 1990, fără un leu datorie externă şi cu destui bani cash (a se înţelege lichiditate B.R.C.E.), a fost sufocată de datorii pentru generaţii de-a rîndul. Imediat după lovitura de stat, Petre Roman, premier pe atunci, a anunţat că industria ţării este un „morman de fiare vechi”, o minciună colosală, care a dat startul jafului, aflat şi azi în desfăşurare.
Aşadar, de ce a fost asasinat Nicolae Ceauşescu? Pentru că a condamnat invazia U.R.S.S. în Cehoslovacia în 1968; pentru că a construit Casa Poporului, a doua clădire ca mărime în lume după Pentagon; pentru că România era al patrulea exportator de armament din Europa; pentru că a construit metroul din Bucureşti, Centrala atomică de la Cernavodă, canalul Dunăre-Maria Neagră; pentru că în primăvara anului 1989 România achitase toate datoriile externe în valoare de peste 18 miliarde de dolari; pentru că acumulase depozite de aur în Banca Naţională (volatilizate astăzi şi trimise în excursie, peste hotare); pentru că a interzis avortul şi a încurajat natalitatea, aducînd populaţia la peste 22.000.000, pentru că nu a avut conturi în străinătate cum au pretins neobolşevicii; pentru că a construit peste patru milioane de apartamente; pentru că producţia de oţel a ţării era de 8% din producţia mondială, iar în funcţie de acest lucru România putea modifica oricînd preţul oţelului la bursă; pentru că a construit peste 10.000 de şcoli, universităţi şi grădiniţe, aproape 100 de hidrocentrale; pentru că România avea una din cele mai dezvoltate reţele de cale ferată din Europa; pentru că, începînd din 1973, Nicolae Ceauşescu a permis înfiinţarea a 48 de societăţi mixte, cu participare de capital occidental în ţară şi străinătate, iar volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape se dublase: de la 28% în 1965, la 45% în 1974; pentru că între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuala de creştere de 11,8%, cifră neegalata niciodată în plan european. Pentru toate acestea şi pentru vina de a nu fi fost un patriot de ocazie, ci unul adevărat, Ceauşescu a fost asasinat cu sînge rece, într-o frenetică grabă, în ziua Sfîntă a Crăciunului.
Dacă încerci astăzi să vorbeşti despre Ceauşescu eşti imediat catalogat drept comunist sau nostalgic. În cazul meu, nu pot fi acuzată nici de participaţiune la sistem, nici de nostalgie comunistă. Pe vremea asasinilor lui Nicolae Ceauşescu, ajunşi între timp miliardari cu ajutorul americanilor, mă ocupam cu biberonul. Studiaţi documentele de arhivă şi veţi vedea ce-a făcut Ceauşescu cu banii de la F.M.I. şi de la Banca Mondială, şi ce-au făcut aceşti democraţi grăsuni de bătătură, specializaţi în excrocherii financiare la şcolile politice de vară ale partidelor.
Studiaţi documentele! Preşedintele împuşcat de cei cîţiva antiromâni, îndoctrinaţi de „agenturili străine” nu vi se va mai părea atît de sinistru. Ceauşescu a fost cu adevărat un patriot. În afara lichelelor care au prădat statul român şi o duc extrem de bine, astăzi poporul zace în sărăcie, exploatat mişeleşte, de aproape un sfert de veac. Zidul de la Tîrgovişte e prea mic pentru aceste haite de politicieni care au subminat şi ruinat România postdecembristă!
 Diana Popescu – Germania
Sursa : Internetul .
Aliosa.

Testamentul lui Nicolae CEAUSESCU .

Februarie 2, 2014

RENUNȚAREA LA FMI .

 La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care, în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România

 

După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate. Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.

Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.

FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 100 de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).

După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiţie, ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară. Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București –IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB? Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere? Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie? Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR?

Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur. Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.

Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.

Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.

Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

Sursa: Internetul.

Tu ce zici ?

Vor fi trasi la raspundere VINOVATII ???

Aliosa.

Sa vezi si sa nu crezi !!!

Februarie 2, 2014
E adevarat ca de facut nu mai putem face nimic, noi, pensionarii, dar sa spunem lucrurilor pe nume, asa cum o face acest om, ar trebui sa mai putem.

Un articol care nu-mi dă pace

De câteva zile circulă pe net și a ajuns și la mine, un articol scris de un om despre care am aflat că a fost comandant de unitate de Vânători de Munte. Dar un comandant din acela care nu stătea în birou și-și trimitea subordonații pe munte, ci era în fruntea lor, iar ei trebuiau să tragă tare ca să reziste ritmului pe care el îl impunea. Un comandant din categoria celor pe care eu îi iubesc pentru că se constituie ei înșiși în modele de urmat pentru subordonații lor, nu dintr-aceia care-s doar niște goarne de transmis ordine cu voce tare. Un comandant dintr-aceia pe care, la război, subordonații lor i-ar urma, spre deosebire de ceilalți pe care subordonații mai degrabă i-ar urmări.
De ce nu-mi dă pace acest articol? Din cauza celui de al patrulea subiect analizat de autor, anume Armata. La câtă dreptate are autorul în raport cu realitatea, aș fi vrut să-l întreb pe autor atât: “Armata? Care … Armată?
Redau articolul așa cum a ajuns la mine.
MUNTELE SI OAMENII SAI
Muntele este un spatiu sacru, plin de taine, pericole si de posibilitati de salvare . Muntele este un partener de viata cinstit ,corect si previzibil daca reusesti sa intri in dialog cu el .In egala masura este un ucigas nemilos daca ii incalci regulile .
Recenta catastrofa aviatica a scos in evidenta mai multi actori in confruntare cu muntele .
Primul subiect colectiv ce si-a individualizat puternic profilul este omul muntelui in general si in mod special motul. Darz ,atent cumpanit,cu infatisare aspra ca muntele ,curajos ,cu un limbaj zgarcit si foarte precis,omenos, solidar motul ne-a aratat este tot atat de demn ca si pe vremea lui HOREA. El ne-a aratat ca muntele nu poate fi imblanzit si stapanit decat de oamenii muntelui. Omul muntelui este in confruntare permanenta ,ziua ,noaptea vara , iarna cu muntele si este propriul lui salvator .
Salvarea in munte este pentru omul muntelui viata lui.El are intuitia muntelui,citeste corect semnele muntelui si miroase ca fiara unde viata este in pericol.Profilul lui moral ,comportamental si atitudinal a fost accentuat de evenimentul nefericit la care am fost martori.Motul a plecat sa salveze vieti tot asa cum ar fi plecat si la nunta .Ei au simtit ca fiara padurii pericolul in care erau semenii lor si au trecut la actiune fara ordine si proceduri institutionale. Omenia este procedura de supravietuire in munte.
Chemarea lui Horea si Duhul Iancului sunt inca vii si le-am vazut manifestandu-se prin acesti oameni.Lor nu le-ar conveni sa ii laud si ca om al muntelui ma inclin respectuos in fata lor .
Al doilea subiect colectiv ce s-a individualizat puternic este cel al profesionistului de vocatie .El este cel care face din profesia lui un mod de a-l sluji pe Dumnezeu,se pune in serviciul celorlalti,isi risca viata pentru a darui viata ,se jertfeste pe sine pentru a salva alte vieti,moare dupa exemplul lui Hristos ca sa invinga moartea .Pe umerii lor se sprijina inca edificiul national,TARA,PATRIA ,ROMANIA.In acest eveniment nefericit Dumnezeu a facut sa se intalneasca oamenii adevarati intre ei .Taranii moti si profesionistii.Dumnezeu a facut ca Adrian si Aura sa moara printre oameni ca ei, sa fie priveghiati in intunericul padurii ,in acest spatiu sacru de oameni care stiu ce este sacralitatea ,sfintenia si omenia. Este poate cel mai mare onor pe care divinitatea l-a intermediat pentru cei doi eroi.
Al treilea subiect ce s-a reliefat a fost viteazul de cafenea .El este nepotul celui care nu a luptat la Cotul Donului dar este totusi eroul bataliei .De pe asfalt ne da lectii de orientare in spatiul muntos in conditii de vizibilitate redusa si noaptea .El ne explica cum trebuie reportate coordonatele carteziene sau geografice pe hartile turistice care nu au astfel de retele .El ne povesteste despre precizia localizarii unui punct in munti ,in padure dar fara sa stie ca un grad din coordonatele aratate de aparate in teren masoara 111 km pe meridian si 80 de km pe paralela 45.El este indignat si moftangiu dar nu stie ca orice harta in munti si in padure, noaptea nu foloseste decat la aprins focul.Viteazul de cafenea stie tot.
Al patrulea subiect cu un comportament pe care personal nu mi-l pot explica este ARMATA. Armata nu a actionat pentru salvarea Aurei care era soldat si se pregatea pentru meseria de salvator in campul de lupta. Armata are pregatirea si dotarea pentru salvare si cautare.Vanatorii de Munte au pierdut ocazia de a arata ca sunt urmasii Diviziilor de cremene.Comportamentul Armatei in fata Aurei, ranita in munti este de neexplicat . Cine sa-ti dea ordin sa-ti salvezi ranitii ?Asta face parte din codul moral al armatei. Ranitii nu se parasesc si mortii nu se abandoneaza . Asta stie orice soldat si mai ales caporalii . Camaraderia coeziunea si solidaritatea ostaseasca s-au ratacit oare si ele printre proceduri si institutii? S-au aciuit oare printre vitejii de cafenea ? Doamne fereste!
Pana la terminarea razboiului dintre institutii e bine sa ne amintim versurile lui Octavian Goga:
 
“Eroii nu mor niciodata
Razboiul lor in noi si-l poarta
Si azi de dincolo de moarte
Ei ne mai cer o judecata”.
 
Gaftone Ioan ,consilier judetean
Aliosa.

Iată rezultatul coabitării lui Traian Băsescu cu UDMR, PCM,premierul Ungariei !!!

Februarie 2, 2014

Laszlo Tokes a cerut independenta Transilvaniei la Parlamentul European

Intr-o declaratie cu nuante grave de dementa si paranoia, difuzata ieri in Parlamentul European, pastorul infidel Laszlo Tokes, vervent agent anti-Romania, reitereaza afirmatiile pentru care a fost judecat de Consiliul de Onoare al Ordinului National “Steaua Romaniei” cu propunerea de retragere a decoratiei, solicitare neonorata insa de presedintele Romaniei, Traian Basescu. In Declaratia sa, Laszlo Tokes isi incheie declaratia flamboianta cu un nou indemn la independenta Ardealului: “Transilvania toată nu mai poate rămâne o colonie a Bucureştiului“, striga extremistul maghiar cetatean roman, la Oradea, Bruxelles, Strasbourg sau aiurea. Incercand sa internationalizeze pe premise false de discriminare etnica problema ridicata de Consiliul de Onoare al Ordinului National “Steaua Romaniei”, Laszlo Tokes a solicitat o reuniune a Inter-Grupului pentru minoritati din Parlamentul European, condus, cum altfel?, de un ungur: Csaba Tabajdi. La protestul argumentat al europarlamentarului roman Corina Cretu, dezbaterea s-a suspendat.

S-a reusit sa se obtina, in exclusivitate, corespondenta pe acest subiect cat si o sinteza in engleza a Motivarii Consiliului de Onoare, pe care le prezentam integral mai jos, impreuna cu Declaratia dezinformatoare si deliranta a lui Laszlo Tokes, ale carui actiuni antiromanesti presedintele Romaniei, Traian Basescu, inca nu stie cum sa le trateze. Poate, totusi, in pauzele de publicitate dintre interventiile sale “live” reuseste sa semneze si Hotararea Consiliului. Sau poate nu. (V.R.)

Intentia lui Csaba Tabajdi:

From: TABAJDI Csaba
Sent: 10 January 2014 13:39
Subject: invitation

Dear

As you may be aware of the fact consequently to the speech of Bishop László Tőkés at the Tusványos Summer University and Student Camp in Băile Tușnad in 2013 the Romanian government initiated the revocation the Knight’s Order of the “Star of Romania”, the award Mr Tőkés received due to his inappreciable deeds in the 1989 Romanian Revolution.

As the possible revoking of such an Order from Mr Tőkés may touch upon on the situation of the Hungarian minority in Romania Mr Tőkés required along with other MEPs from the EPP to involve the issue on the agenda of the Intergroup on Traditional Minorities, National Communities and Languages next week in Strasbourg.

As co-chair of the Intergroup I cannot refuse such a request but I do believe that the balanced political representation in such an issue is of outmost importance as I have made clear in other occasions as well. Hence on behalf of the Intergroup on Traditional Minorities, National Communities and Languages I hereby cordially invite you to participate and share your thoughts on the Intergroup’s meeting taking place on Thursday, 16th January 2014 from 10am to 11.30am at the WIC 100, European Parliament in Strasbourg.

I am aware of the fact that your schedule must be already tight for next week, but I do hope that you will accept the invitation.

Best regards,

On behalf of the Intergroup on Traditional Minorities, National Communities and Languages

Csaba Tabajdi

Co-Chair of Intergroup on Traditional Minorities, National Communities and Languages

Member of the European Parliament

Iata raspunsul europarlamentarului Corina Cretu:

Dear colleague,

Thank you for your invitation and for taking the time to inform me about the meeting.

First of all, please allow me to clarify the fact that the issue of Mr. Tokes’ decoration being revoked is NOT a matter related to his quality of representing a minority. This revocation was initiated as a reaction to Mr Tokes’ persistent messages and actions against the Romanian state. His interventions – both at home and even in the European Parliament – were borderline extremist and outright separatist, contrary to the European principles and opposing the provisions of the Romanian Constitution.

As I and many of my colleagues have repeatedly said, Mr Tokes’ merits in the Romanian Revolution will never be contested and will always be recognized and celebrated. But his repeated actions against the Romanian state and his interventions, which put him into the gallery of extremists currently agitating the European political scene, must and will be subject to criticism.

Please find attached an informative briefing regarding the Tokes case.

Unfortunately I cannot be present in Strasbourg on Thursday to present them myself. But I believe that the event has no reason to be organised by the Intergroup on Minorities, as it concerns solely the actions of Mr Tokes as an extremist voice fighting against the integrity of the Romanian national state, and not his quality as a minority representative. I would appreciate and be grateful if you could present this point of view during the debate, should it go on and take place.

Best regards,

Corina CRETU

REASONS FOR THE WITHDRAWAL OF THE “STAR OF ROMANIA” NATIONAL ORDER FROM MR. LASZLO TOKES

The decision to withdraw “The Star of Romania” National Order in the rank of Knight, awarded to Mr. Laszlo Tokes in 2009, was taken following the detection of serious moral, civic and public image damages to the Knights of “The Star of Romania” National Order, through dishonorable deeds which have undermined the democratic values of Romania, values and interests of the European Union, relations between nations and peoples of Europe, peace and international laws and which also are detrimental to the sound interethnic coexistence.

–          On July 27, 2013, at the end of this year’s edition of the Summer School in Tușnad (Tusvanyos) – an event the Hungarian Prime Minister and a State Secretary in the Ministry of Foreign Affairs of Hungary were attending, the Romanian citizen Laszlo Tokes expressly requested for the Head of the Hungarian Government to act so as Hungary to provide protection to Transylvania: “We need to see what price we have pay for this unity. We ask Prime Minister Viktor Orban and the Government he is leading to construct a system of national cooperation, so as to provide protectorate to Transylvania, as did Austria to South Tyrol”.

–          In July 2011, Mr. Laszlo Tokes declared that “the Romanian powerholders” must apologize for the “sins” that the Hungarians have suffered “in the post-Trianon and post-communism eras”, asking in return for the lost territories rights, “including limited self-determination and any form of autonomy”.

–          In July 2010, Mr. Laszlo Tokes said at the “Tusvanyos” Summer University (School) that “if a micro-region such as Kosovo gained its autonomy, the same should be possible in the Székely Land, and, if need, the Székelys must take to the streets“.

–          In July 2010, Mr. Tokes said: “In 2008, we released a letter to NATO, with that common goal of Hungarians, to gain autonomy, and I pointed out to the NATO chief that the issue of the Hungarian community can be a security risk to Central Europe and, indirectly to NATO, and I requested support for the establishment of Hungarian autonomy in all areas“.

Similar considerations were found by the members of the Honorary Council in more than 130 interventions of Mr. Laszlo Tokes in the European Parliament. Many other statements, made at home and abroad, full of untruths, intended to poison public opinion, have outlined the idea of a programmatic approach, planned and for a long term towards the denigration of the Romanian State, the Romanian Government and Romanians as a nation and people.

He blatantly, continuously and deliberately violated public rules of conduct imposed by the membership of “The Star of Romania” National Order, because, in substance, promoting an aggressive, deeply anti-Romanian speech, Mr. Tokes has shown disrespect to the Romanian State and was considered, therefore, unworthy of the prestigious award received from the Romanian State. Through the proposed sanction, the Council has not disputed Mr. Tokes’ right to an opinion, but found only that a member of the Order who makes such statements, thus Mr. Tokes, is unworthy to be among the members of this Order.

Source: the motivation issued by the Honorary Council for the “Star of Romania” National Order

D E C L A R A Ț I E

“Anul trecut, în decembrie, considerând-o neîntemeiată, Tribunalul București mi-a respins acțiunea prin care ceream socoteală de la un demnitar al țării, premierul Victor Ponta, după ce acesta m-a acuzat de promovarea unor „interese antiromânești” pe bani străini și m-a numit „hortist”.

Tot în decembrie, organizația succesoare a Gărzii de Fier, Noua Dreaptă, m-a dat în judecată pentru înaltă trădare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe lângă aceste atacuri personale și demersuri de tip șovinist, să amintim și de acel apel antimaghiar vehement, lansat în noul an, de către Forumul Civil al Românilor din județele CovasnaHarghita și Mureș, orientat împotriva comunității noastre maghiare din Transilvania, prin care ne acuză de „subminarea statului național român, unitar și suveran”.
În aceeași categorie se include și motivarea aferentă retragerii – decisă în noiembrie 2013 –  distincției „Steaua României”, motivare elaborată de așa zisul Consiliu de Onoare pe 20 de pagini. Insulta redactată de Consiliul de Onoare, pe care avocatul Kincses Előd o compară cu „o broșură a vremurilor staliniste”, conține, printre altele, formulări și referiri la umila mea persoană demne de vocabularul și stilul epocii Ceaușescu:

– „declaraţii, acţiuni şi campanii antiromâneşti”

– „propovăduitor al unor idei de sorginte fascisto-horthiste”

– „îndemn la ură naţională, ură interetnică”

– „atentate grave la onoarea şi demnitatea poporului român”

– „lipsă de respect faţă de statul român”

– „discurs revizionist de factură fascisto-horthistă”

– „acţiuni din arsenalul terorismului ideologic” ş.a.m.d.

Iar șirul ar putea continua. Citind expresiile trecute în motivare, avem sentimentul că ne aflăm într-o cameră de interogare a Securității, unde ofițeri specializați în minciună și propagandă antimaghiară revarsă asupra noastră clișee învățate sau că răsfoim dosare de odinioară ale Securității, care mustesc de ideologie național-comunistă.

Având în vedere toate acestea, la 24 de ani de la căderea temutei dictaturi Ceaușescu, sub presiunea unui deja-vu, ne punem întrebarea: oare, pe atunci, Securitatea a fost într-adevăr destructurată? Sau: oare secția secretă „Maghiari iredentiști” a Securității, specializată pe observarea/urmărirea maghiarilor din Transilvania și a bisericilor maghiare, și-a continuat și își continuă de atunci, fără întrerupere, activitatea blestemată?! În orice caz, antimaghiarismul care există și care reapare periodic în România, chiar și la nivel de politică de stat, susține suspiciunea de mai sus. Aparent, restaurarea comunistă vine mână în mână cu maghiarofobia care a supraviețuit.

X

La sfârșitul anului trecut, așa cum am mai menționat, mi-a parvenit răspunsul și motivarea Consiliului de Onoare al Ordinului „Steaua României”. În urma studierii motivării, ne-am adresat Curții de Apel București. Am cerut anularea deciziei Consiliului de Onoare, pe motiv de nelegalitate a alegerii (membrilor) forului, de conflict de interese în cazul unor membri, respectiv de încălcare dură a Legii Avocaturii.

Recitind motivarea, m-am convins din nou că am procedat corect atunci când am insistat să beneficiez de sprijin juridic, devenind clar și faptul că pentru elucidarea cazului va fi nevoie și de un specialist în drept constituțional, respectiv în drept internațional.

Nu este adevărat că, așa cum se precizează și în motivare, am fost invitat prietenește la București pentru o „discuție colegială ca între cavaleri”; toate rândurile și afirmațiile din motivare au legături puternice cu Dreptul.

Textul forjat printr-o temeinică muncă de echipă nu este doar un act de acuzare la adresa mea, ci este un adevărat manifest antimaghiar, în sensul strict și în cel general al termenului. Și nu e voie să nu luăm în serios acest „manifest”. Am tratat cu seriozitate întregul caz, având în vedere acest fapt și nu prin prisma unui orgoliu dat de decorația în sine.

Se mai poate constata că, deși documentul îndoielnic ocolește în mod penibil subiectul autonomiei, printre rânduri se regăsește totuși negarea autodeterminării maghiare (din Transilvania). Acuzele false referitoare la anticonstituționalitate, la integritatea teritorială și la suveranitatea țării se îndreaptă, practic, împotriva drepturilor comunitare ale maghiarilor și împotriva autonomiei acestora.

Cu tâlc, cei care au redactat motivarea mă acuză și de încălcarea tratatelor internaționale. Având în față această calomnie imensă, noi trebuie să ne întrebăm următorul lucru: România când își va îndeplini în sfârșit obligațiile asumate prin semnarea de tratate internaționale – sau, concret, când va respecta prevederile referitoare la noi, asumate la Alba Iulia?!

Rezumând totul, materialul consistent e un text prefabricat, pătruns de ideologia național-comunistă, care putea fi redactat chiar și la cererea lui Nicolae Ceaușescu. Dincolo de cele 8 plângeri de șablon depuse la comanda de partid a lui Victor Ponta, de remarcat că ele nu vorbesc despre vreo acuză concretă, ci mai degrabă despre ceea ce nici nu apare ca obiect al plângerii. Este vorba despre discursul de la Băile Tuşnad, legat de care mi se reproşează o formulare privind statutul de protectorat al Austriei, subiectul diluându-se total în motivarea vastă. Legitimitatea referirilor mele la autonomia Tirolului de Sud din Italia nu i-a interesat deloc pe cei care au redactat motivarea, dezinteresul fiind evident prin prisma faptului că respectivii nu au considerat necesară consultarea şi luarea în considerare a traducerii autentice a discursului din 27 iulie 2013. Reţeta e cunoscută: aşa erau pregătite procesele ţintite în laboratoarele Justiţiei comuniste…

Oricum să fie şi oricare ar fi soarta decoraţiei mele „Steaua României”, e clar că, în 2013 (Anul Autonomiei), maşinăria de propagandă postcomunistă şi antimaghiară a făcut un bine, volens nolens, întregii Transilvanii. Inclusiv cauzei autodeterminării maghiare şi a celei secuieşti. Nu numai noi, maghiarii, ci şi concetăţenii noştri români încep să vadă tot mai limpede că, într-un stat de drept şi democratic, nu putem rămâne nici noi cetăţeni de rangul doi, lipsiţi de drepturi. De asemenea, Transilvania toată nu mai poate rămâne o colonie a Bucureştiului. Prin urmare, trebuie să continuăm schimbarea de regim începută în 1989, atât la nivel de ţară, cât şi la nivel de politică minoritară. Steaua Timişoarei nu a putut fi stinsă nici măcar de atotputernicul Conducător – de aceea ea poate fi în continuare Steaua Libertăţii.”

Laszlo Tokes

Sursa: Ziaristi online

Tu, ce parere ai ?

Aliosa.

” Mai bine mai tarziu decat niciodata !!!

Februarie 2, 2014

 

”  Europa pune punct comediei aşa-zisului Ţinut Secuiesc
 
 Organizațiile reprezentative ale românilor din Covasna, Harghita și Mureș, constituite în Forumul Civic al Românilor salută respingerea de către Comisia Europeană a inițiativelor UDMR și Consiliului Național Secuiesc (CNS) privind autonomia teritorială a Ținutului secuiesc”. Proiectul maghiar nu are temei juridic în conformitate cu tratatele europene. Scurt pe doi. Cu această rezoluție Europa a pus capac tembelei încercări de revizuire a frontierei interne a României.
 Proiectele așa-numitului Consiliu Național Secuiesc și ale U.D.M.R referitoare la obținerea autonomiei „Ținutului Secuiesc”, sunt mult mai vechi. Pretinzând dreptul la autodeterminare a „poporului secuilor” Consiliul Național Secuiesc (CNS) a demarat la începutul anului 2007 un referendum neoficial pe tema autonomiei teritoriale a asa-zisului Ținut Secuiesc. Cetățenii României din județele Harghita, Covasna si Mureș au fost stimulați sa răspundă la întrebarea „Doriți ca Ținutul Secuiesc sa primească statut autonom si localitatea dumneavoastră sa fie parte integranta din acest Ținut?”.
 Sfidând autoritatea statului roman, doi parlamentari ai Republicii Ungaria, Ekes Jozsef si Gruber Attila, ai partidului de opoziție FIDESZ, au participat la “referendum” alături de conducerea CNS si împreună cu senatorul UDMR Sogor Csaba si deputatul UDMR Garda Dezso. Asa-zisul referendum s-a încheiat pe 18 februarie. Organizarea plebiscitului neoficial pe tema autonomiei teritoriale a pretinsului Ținut Secuiesc a stârnit protestele organizațiilor societății civile romanești din Harghita si Covasna. Forumul Civic al Românilor din județele Covasna si Harghita, care reunește 13 organizații neguvernamentale afirmă ca acest așa-zis referendum este neconstituțional, deoarece pune in discuție integritatea țării. La scurt timp, Academia Româna și Traian Băsescu au declarat ilegal “referendumul”. De atunci, mizând pe cartea autonomiei, extremiști maghiar ca Sogor Csaba și Laszlo Tokes au ajuns si in Parlamentul European.
Provocarea autonomiei – „frontiera internă”
 În decembrie 2010, Consiliul Europei a adoptat metodologia de aplicare a articolului 11 din Tratatul de la Lisabona, referitoare la procedura de aplicare a inițiativelor cetățenești. Conform acestei proceduri, pentru promovarea unei inițiative cetățenești, trebuie strânse 1 milion de semnături din cel puțin 7 țări membre a UE, de la cel puțin 0,2% din populația acestora. Pe această bază, așa-numitul Consiliu Național Secuiesc a inițiat o acțiune strângere de semnături în țările membre ale Uniunii Europene, pentru a elabora la nivelul uniunii norma referitoare la autodeterminarea minorităților, respectiv pentru obținerea autonomiei Ținutului Secuiesc.
 Uniunea Europeană are în vedere o „Europă a regiunilor” numai în raport cu politicile de coeziune socială, pe dimensiunile legate de creșterea economică și unificarea statistică a Europei, stabilite prin „Politicile de coeziune pe baza Strategiei de la Lisabona (2007-2013) ale Consiliului Europei din 2007”, respectiv, anterior, prin „Reglementarea 1059 din 2003 a Parlamentului European și a Consiliului Europei din 26 mai 2003, privind entitățile statistice unificate NUTS.
Medievalizarea Europei prin spargerea ei în ducate 
și principate după criteriul unor națiuni inventate de interesele unor potentați locali este respinsă de instituțiile europene.
În proiectul depus de așa-numitul Consiliu Național Secuiesc (un ONG neînregistrat juridic) se solicită ca: politica de coeziune a UE ar trebui să acorde o atenție specială regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, care sunt diferite de cele din regiunile înconjurătoare. Pentru astfel de regiuni, inclusiv în zonele geografice care nu au competențe administrative, prevenirea limitărilor economice, susținerea de dezvoltare și de conservare a condițiilor de coeziune economică, socială și teritorială trebuie să se facă într-un mod care să asigure continuitatea caracteristicilor specifice. Pentru aceasta, aceste regiuni trebuie să aibășanse egale de a accesa diverse fonduri UE iar păstrarea caracteristicilor acestora câtși dezvoltarea economică corespunzătoare a acestora trebuie să fie garantată, astfel încât dezvoltarea UE să poată fi susținută prin menținerea diversității sale culturale.”
 În proiectul depus de UDMR se face “apel la UE pentru îmbunătățirea protecției persoanelor ce aparțin minorităților naționale și lingvistice și pentru consolidarea diversității culturale și lingvistice în cadrul Uniunii și se solicită Uniunii Europene să adopte un set de acte legislative pentru a îmbunătăți protecția persoanelor aparținând minorităților naționale și lingvistice și pentru consolidarea diversității culturale și lingvistice în cadrul Uniunii. Acestea includ acțiuni de politică în domeniul limbilor regionale și minoritare, educație și cultură, politică regională, participare (spirit civic), egalitate, conținut media audiovizual, și, de asemenea, sprijin regional (de stat)”.
 Comisia europeană a demolat toate pseudoargumentele maghiarilor iredentiști
 În răspunsul Comisiei Europeane de respingere a proiectului înaintat de C.N.S. se menționează:
 “În urma examinării vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor. După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:
Obiectivul principal al ini
țiativei propuse, este de a asigura “egalitatea între regiuni și sustenabilitatea regiunilor culturale”, prin acordarea “atenției deosebite regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”. Ați propus Art. 2 și 3 din TEU (Maastricht) împreuna cu Art. 153, 167, 170, 174, 176, 177 și 178 al Tratatului privind Funcționare UE ca bază legală a inițiativei.Pentru a atinge acest obiectiv, precum este descris în cererea pentru înregistrare și în documentul de referință, ați propus ca actualele reguli să includă trei puncte care să:
– Asigure ca statele membre respectă în totalitate obliga
țiile internaționale privind minoritățile naționale.
– Definească conceptul de regiune “na
țională”, ca “regiune cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.
– Identifice regiunile „na
ționale” fiecare în parte, luând în considerare criteriul în documentele internaționale enumerate, și în special dorința comunităților în cauza. Cu referire la primul punct, niciunul dintre Tratate nu constituie un temei juridic pentru adoptarea unui act juridic ce sa permită verificarea dacă statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.
Conform cererii maghiarilor, al doilea 
și al treilea punct sunt necesare pentru a acorda o atenție deosebită regiunilor în contextul politicii de coeziune a UE. Orice măsură adoptată în bazele legale a politicii de coeziune a Articolelor 177 și 178 TFEU are ca obiectiv doar consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale precum este menționat in Art. 174 TFEU. Promovarea condițiilor minorităților naționale nu poate fi înțeleasă ca ajutor la reducerea “disparităților între gradele de dezvoltare ale regiunilor” și subdezvoltării a anumitor regiuni, precum este menționat în Art. 174(2) TFEU. În acest sens, lista“dezavantajelor” expusă în Articolul 174(3) TFEU, ce determină acordarea unei atenții deosebite asupra unei anumite regiuni este exhaustivă. În consecință, Art. 174, 176, 177 și 178 TFEU nu constituie temeiul juridic pentru adoptarea actului legal propus. În concordanță cu domeniul de activitate, instituțiile Uniunii sunt obligate să respecte “diversitatea culturală și lingvistică” (Art. 3(3) / T. Maastricht) și să stopeze discriminarea bazată pe “apartenența la o minoritate națională”, și astfel, se abțin de la discriminarea pe baza apartenenței la o minoritate națională) (Art. 21(1) / Carta).
Niciuna din aceste prevederi nu constituie o bază legală institu
țiilor europene pentru a iniția acțiuni [în spiritul obiectivului CNS, anume al „regiunilor naționale”]. Mai mult, Articolul 2 TUE nu poate fi temeiul juridic pentru propuneri legislative. Nici Art. 153, 167 si 170 TFUE nu constituie temeiul juridic pentru propuneri legislative deoarece nu contribuie la îndeplinirea niciunui obiectiv al politicilor declarate în aceste prevederi”.
 În concluzie, Comisia consideră că Tratatele nu conferă temeiul juridice să permită o propunere legislativă cu conținutul cerut de maghiarii iredentiști.
 În răspunsul Comisiei Europene la Proiectul înaintat de U.D.M.R. se menționează:
„Comisia a examinat inițiativa propusă pentru a verifica dacă îndeplinește condițiile expuse de mai sus. În urma examinării, vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor.
După examinarea prevederilor Tratatelor men
ționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:
 Principalul obiectiv al inițiativei este adoptarea unui set de reguli de acte juridice de către UE, care să protejeze minoritățile naționale și lingvistice încât să consolideze diversitatea în Uniune. (…) În primul rând, cele două tratate nu conferă o bază legală adoptării unor acte juridice care să promoveze drepturile persoanelor ce aparțin minorităților…Regulamentul privind Inițiativa Cetățenească nu prevede înregistrarea inițiativei doar a unor părți.”
Razboiul logistic desfășurat de Budapesta și Moscova
 „Minoritatea maghiara are doua alternative (sic), respectiv revizuirea granițelor sau întreprinderea de masuri de natura sa determine autonomia statala a acestora in Ardeal”, spunea Borbely Imre, la vremea cand era deputat al UDMR in Parlamentul Romaniei. Completându-l, în aceeași perioadă, acum peste un deceniu și jumătate, ministrul de externe al Ungariei, Geza Jeszenski afirma tranșant, răspicat,. obiectivele Budapestei: „Urmărim că Transilvania să devină un spațiu de complementaritate al economiei ungare, iar ca scop politico-strategic, unirea maghiarilor în granițele lor existențe înainte de Trianon. Înființarea Euroregiunii Carpatice reprezintă doar începutul care conturează perspectiva reîntregirii Ungariei Mari, prin măsuri preponderent economice“ (Mitocrația imperială. Chestiunea Maghiară. Provocarea autonomiei – frontiera internă. Războiul logistic și „armele“ sale în Europa Centrală, pagina 179 – George Roncea – Revista de Sociologie, Geopolitică și Geoistorie – EUXIN, nr 1 – 2/1997).
Enclavizarea si secesiunea minoritatii maghiare, respectiv crearea unei frontiere ungare in interiorul Romaniei, ar putea constitui un model exploziv, un precedent de tip Kosovo intr-un stat al Uniunii Europene, susceptibil a pulveriza stabilitatea intregii Europe. În materialul de analiză realizat cu mai bine de 16 ani în urmă, și rămas nu doar actual ci parcă premonitoriu, arătam că asemănarea amenințării cu secesiunea pe varianta Transnistria, arată conivențe deloc întâmplatoare intre aceste conflicte latente, chestiune ce pune în discuție implicarea Moscovei (și) în lucrăturile maghiare. Implicare ce este evidentă unora și trebuie subliniată pentru a înțelege primejdia focarului de conflict întreținut de forțe de tip asiatic, zonă de unde provin de altfel și ungurii.
Agita
ția de la Tiraspol și activitatea militară din ce în ce mai vizibilă în ultima vreme pe zona frontierei estice a NATO și a României arată că ne aflăm în preajma unui focar reactivat de Moscova simultan cu frenetica resuscitare a secesionismului maghiar în zona Ardealului de către Budapesta.
 Autor: George Roncea.”.
Sursa : internetul.
Tu, ce parere ai ?
Aliosa.
 

AUREL ROGOJAN, dezvaluiri !!!

Februarie 2, 2014

indexGeneralul de brigadă (rez) SRI Aurel I Rogojan,
a fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad.
Aurel I. Rogojan este general de brigadă (r) în
rezervă şi a lucrat 36 de ani în serviciile secrete
ale României. S-a născut în judeţul Bihor, în 1949,
şi a absolvit ca şef de promoţie Şcoala Militară de
Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne,
specializarea contraspionaj. De asemenea, a
absolvit Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii
Bucureşti şi cursuri postuniversitare în
specializările criminologie şi psihopedagogie. În
perioada 1977-1985 a fost şeful de cabinet al
secretarului de stat în Ministerul de Interne şi şef
al Departamentului Securităţii Statului –generalul
Iulian Vlad-, iar apoi a fost şeful Serviciului
Independent Secretariat-Juridic al
Departamentului Securităţii Statului. A activat în
serviciile de informaţii până în anul 2006.
I – După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii
unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în
iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920).
În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat şi şef al
Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei
operative, am început prin a enunţa concluzia: “Ardealul, pe arcul carpatic, este prins într-o
centură de foc şi violenţe”.
În intervalul orar 18.00 – 20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către
şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.
În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor
stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale PCR şi ale
consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat
Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă.
Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme
prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime,
comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate. În judeţul Timiş, pentru
crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe,
vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de frontieră.
Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategică
pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal –
Poarta Mureşului, cu cele doua variante. Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului
Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul
Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba Iulia-Tg.Mureş-Bistriţa. A doua,
de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul
Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face
joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei..
În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave secesioniste în întregul Banat, dar şi
în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia
operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu. (1)
Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş
Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective
turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia si Ungaria.
Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie
1898 au fost 67.530!
În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la
Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de
autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv
Ungaria,
numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au
solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme.
În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a
teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane. În
retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent. Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului,
înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase Franţa cu cca. 70.000 de “gastarbeit”
(“muncitori oaspeţi”), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi,
administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.
În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu
semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie,
dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte,
escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic
din 19-20 martie la Târgu Mureş.
Neorevizionismul ungar – vârful de lance al “reformarii” sistemului politic din România
Organizaţia “România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada “România” a Securităţii
Republicii Populare Ungaria – în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca,
plecat din Timişoara – a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de
“Forumul Democrat Maghiar”. Conştienţi că “Ardealul nu poate fi obţinut fără români”,
revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei
majoritare, iar organizaţia “România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui
sprijin.
Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai “Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” –
îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii
a apărut UMRL – au acceptat să patroneze organizaţia “România Liberă” împreună cu oficiali de
la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii “revoluţiei de palat” care, la începutul
anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa
conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.
La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la
Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară –
Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula – susţine că Transilvania nu aparţine României şi
ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.
Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă – Loncear şi Dizdarevici – a avut un
shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de
întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.
În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (DSS), infiltraţi în
cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu
pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în
România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi
Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de
Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand
şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful
Vaticanului.
Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securităţii R. P.
Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară)
de la Bicske, pentru “acţiuni viitoare de gherilă urbană în România”. Instructorii erau unguri
originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Noul
conducător al României Libere şi al grupului – de cca. 400 de membri – instruit era tehnicianul
petrochimist Manea Gheorghe, iar din partea UMRL asista Sandu Pobereznic. Subzistenţa
grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de UMRL şi de Înaltul Comisariat al
ONU pentru Refugiaţi, care avea deja un birou în Ungaria.
În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi
trimise în România, cu scopul de a se determina apariţia unor nuclee interne ale organizaţiei
România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în
tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi ale AVO (Securitatea de Stat a Ungariei) şi
difuzată de aceasta din urmă.
Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor “solidarnosc” din Polonia, ai
“forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în
plenitudinea îndeplinirii misiunilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau “revoluţionarilor
aleşi pentru provocarea surprizelor strategice (politice) planificate”. Ei aveau să recunoască cine
sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine
detalii, însă, privind elementele operaţionale – consemne, parole, sisteme secrete de comunicare
prin care urma să se realizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile
provocării şi conducerii (dirijării) evenimentelor amorsate.
În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba
Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj,
Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara… (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este
completă).
Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv
create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false. Ipotetic, fiecare contact trebuia să
treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor
întâmplătoare cu cele de creare a punctelor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat
identificarea şi controlul acestora din urmă.
Fiecare emisar acţiona “multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti sau
vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire
în parcuri. “Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară. Unii părinţi îngrijoraţi s-au
adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Ministerului de Interne.
În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a misiunilor acelor emisari. Cele
mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie,
de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi – terorizând unităţile de
Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor judeţene militare de apărare,
urmare a stării excepţionale instituite) – s-au transformat ad-hoc în “revoluţionari profesionişti”
Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat
zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru “represalii şi restabilirea vechii ordini”.
Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi
alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind
ucişi – în mod bestial – mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem)
Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii
municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost
agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.
Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi
miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea
Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate.
În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel
Agache – şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc – a fost ucis în chinuri groaznice
(desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de
către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de
etnie maghiară) şi a copiilor minori.
Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central,
am asigurat preluarea rapoartelor operative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale
şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului
departamentului. Invariabil, la apelurile “Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem?”, răspunsul era
standard: “Solicitaţi sprijin comandamentului judeţean de apărare!”. Când şeful Securităţii
judeţului Sibiu, locotenent-colonelul inginer Theodor Petrişor, a primit această soluţie, mi-a spus
să aştept un moment şi să ascult. A deschis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului
spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în filmele de
război auzisem. “Cine trage?” – l-am întrebat. “Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” – a fost
răspunsul.
În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe
linia Timişoara – Reşiţa – Caransebeş – Alba Iulia (Cugir) – Sibiu – Braşov, Banatul şi
Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale
Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie
arşi de vii. Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi
izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ. S-a interesat
dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se
aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie
evenimente de un tragism cutremurător…
Locotenent-Colonel (Rez) Mircea Buie – mărturia unui condamnat la moarte prin spânzurare de
extremiştii unguri.
Atrocităţi horthyste în Odorheiul Secuiesc
Neorevizionismul maghiar s-a manifestat cu putere în Harghita şi Covasna. Avea să o constate pe
propria-i piele, Mircea Buie, un tânăr ofiţer de securitate pe care evenimentele din 1989 l-au prins
activând la Odorheiu Secuiesc.
Mircea Buie a scăpat ca prin minune de spânzurare, doar şansa făcând să se rupă creanga de care
îl agăţase un grup de extremişti maghiari. Mărturisirea lui e cutremurătoare.
„În 1989 aveam semnale clare de intensificare a contactelor revizioniştilor maghiari cu anumiţi
oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi,
lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul
Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de
Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub
pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o
cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în
Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő
András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia,
la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini
acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat
prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul
că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului
1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care
fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în
tabăra de la Bicske.
Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la
CAP-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii
de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de
plastic al depozitului). În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform
ordinului generalului Iulian Vlad. Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenentcolonelul
Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu
Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul
liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări
siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui
Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost
paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din
sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului
şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart
depozitul ca să-şi recupereze aparatele.
În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la
Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am
pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul
a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel,
documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.
În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie – n.n.), Ioan Trifu, Dan
Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp,
protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate,
unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnându i la calm şi repetând: „Nu vrem
sânge!” Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi
violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum
popular secuiesc – liderul acelui grup – m-a întrebat dacă-s român sau maghiar. Am minţit,
spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: „Nu corespunde.
Executaţi-l!” Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó – directorul Şcolii de şoferi amatori
din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite
chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri).
După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla
lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din
mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!” Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de
ambalaj de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus
ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o
busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei
prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de
creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am
fost lovit în cap cu o sticlă de un litru. Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am
fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de “arest medical”, răstimp în care (în
seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.
În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o
persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuşcată, după ce fusese omorât adjunctul şefului
de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu – Liviu Cheochişan –
tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa
sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. La Cristuru
Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut
de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, lau
căutat şi la biserică şi la casa parohială.
Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR,
soţia acestuia l a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că
nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în
oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu
garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: „Îmi pare rău, dar pentru
şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul.” Am aflat că Dumitru Coman a fost
scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminalistul miliţiei, Pop, mia
spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări
video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma
demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul UDMR, György Frunda.
Întâlnindu-mă prin 1990 cu Corneliu Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a
întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a
surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în
sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea
de la televizor, când se prezentau rezultatele comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-
24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.
În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate
nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură).
Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca
să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e
stejarul, ci castanul sălbatic. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la
mormânt.”
Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de al Doilea Război
Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea cehoslovacă
şi Iugoslavia.
Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală românoungară,
chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin
plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui
Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă.
Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la
evenimente. Potrivit “Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania
(CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că “în
România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim (…) ‘libertatea
dobândită este şubredă (…) este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem
nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am
reuşit să obţinem ce ni se cuvine (…).’Noi vrem să continuăm această schimbare de regim şi ne
dorim ca solidaritatea să existe în continuare’ (…)”.
II – Cronica evenimentelor planificate
Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă
germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda CIA. Era
punctul terminus al trădărilor post-pacepiste care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari
decât cele determinate de marşrutizarea politică (n.r. – termen folosit în domeniul serviciilor de
informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la
momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale
Americii.
În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să “tragă de timp”,
amânând – de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ – raportarea
exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională. Probabil, ei
sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce. Verificările
ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de
valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.
La scurt timp după trecerea în tabăra adversă, Liviu Turcu a devenit protagonistul unor
operaţiuni de propagandă politică cu obiectice foarte transparente, dintre care menţionez:
cultivarea animozităţilor între Centrul de Informaţii Externe şi structurile Securităţii Interne ale
Departamentului Securităţii Statului, între Departamentul Securităţii Statului şi celelate structuri
ale Ministerului de Interne, între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, între
toate acestea la un loc şi societate, în ansamblu.
Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din
contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii occidentale şi cunoştea o parte
însemnată a sistemului contrainformativ extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi
repararea unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă trădare.
Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor
anuale de bilanţ. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a
spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul
penitenţelor.
Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea reţelei KGB,
condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang
diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, vinovat de trădare prin transmitere de secrete în
favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu şi compromisese şi vreo două duzini de ofiţeri
acoperiţi. Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte, concomitent,
cele două mari puteri ale spionajului a constituit un episod cu totul deosebit şi fără precedent în
istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.
Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie, se produce un eveniment cu
impact politic, mai cu seamă internaţional – “scrisoarea celor şase”. Acţiunea a fost descoperită şi
conţinutul scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni public prin intermediul
postului de radio BBC. Ceea ce înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu
Brucan cu ceilalţi semnatari, nu trebuia neapărat să fie trimisă din ţară… Ea îşi aştepta doar
semnatarii.
După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece
acesta devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi securizat, atât faţă de avalanşa şi iminenţa
ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.
În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR, care putea să rămână memorabilă, eşuează din cauza
ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu. Izolarea în care a fost aruncat de “prietenii” care,
odinioară, l-au ridicat pe piedestalul recunoaşterii internaţionale, l-a împins la decizii necugetate.
El a anunţat, triumfalist, rambursarea întregii datorii externe – un efort formidabil, care era
compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce
urmau a fi încasate de la unele state exportatoare de ţiţei -, dar nu da de înţeles că va diminua rata
acumulării în favoarea consumului. Dimpotrivă, ofensează organismele bancare internaţionale cu
un proiect de înfiinţare a unei bănci de investiţii şi dezvoltare a lumii a treia, sperând, totodată, să
ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea “ţărilor nealiniate”.
În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând
agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german “Molotov-Ribbentrop”
şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară,
respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea
să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic! Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am
primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, deoarece cea bună şi aşteptată era
liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.
Cunoscuta revistă internaţională „Paris Match” continua să dedice numere speciale fostelor case
regale din ţările în care monarhiile au fost abolite. Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat
Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul monitorizării realizate de sectorul de
informaţii externe responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant. Întrucât “era un
rentier viager la locul lui”, beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic “Victoria” (fuseseră
acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străini), cetăţeanul-rege nu constituia o
ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei din
Elveţia…
O grupă operativă constituită “ad-hoc” mimează o misiune de recunoaştere, angajează “în privat”
un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un “veteran” al Casei
Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.
Membri ai “Comitetului Naţional Român” din SUA – un aşa-zis guvern în exil al României, pe
care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască – sunt “talonaţi” (termen din tabela de
codificare a informaţiilor, folosit pentru desemnarea acţiunii de “exploatare informativă”), iar
“cercetătorii” dau asigurări că Majestatea Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de
racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice în curs la nivel strategic
global, pe care de altfel nici nu le prea înţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare.
Numai în parte adevărat.
Mesajele Regelui Mihai I au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult
chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic modern, în parte ancorat în realităţile
interne, în numele unui Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care, ulterior, în anii ’90, nu sa
mai auzit nimic. Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a
făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce dă de bănuit că acel
program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea monarhiei şi a mişcării
naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor ’80.
Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil – dar şi rutinat –
serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu
cca. 1.125.000 lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă.
Combinaţia imobiliară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă a căzut, banii fiind
făcuţi venit la bugetul statului român. Cauza eşecului a fost transferată de către serviciul de
informaţii respectiv asupra inabilităţii şi bunei-credinţe discutabile ale unui important personaj al
proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea întregului plan
de acţiune.
Cazul menţionat ne aminteşte de “operaţiunile britanice de război politic”, duse prin intermediul
Ministerului Afacerilor Neonorabile – Departamentul Operaţiunilor Executive Speciale (SOE) –
în anii ’43-’44, când se mai încercase finanţarea unei rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu
au adus şi un credenţional semnat olograf de Winston Churchill, liderul politic pe care s-a scontat
a mai “pertractat” şi, în cele din urmă, a declinat oferta…
Dovedind un fair-play de adevărat gentleman, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l
cunoască pe ofiţerul de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile
sale, pentru faptul de a fi fost mai bun decât “diplomaţii de la MI-6″.
Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare
înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor
Indiciile din anii ’80 care semnalau că în Europa de Est se dorea schimbarea regimurilor au fost
receptate de DSS cât se putea de realist, în condiţiile în care, după trădarea lui Pacepa, s-a
politizat conducerea activităţii şi raportarea rezultatelor… Profesioniştii informaţiilor secrete din
sistemul Departamentului Securităţii Statului şi-au făcut însă bine munca. Omologii occidentali
aflaţi la post în ambasadele din Bucureşti făceau ca, de voie ori de nevoie, ochii şi urechile
contraspionajului să afle anumite lucruri. Ceauşescu a avut totodată, începând cel mai târziu din
luna septembrie 1989, informări speciale, chiar în mai multe ediţii zilnice, asupra acţiunilor
sistematice coordonate împotriva sa din exterior.
Numai pentru perioada 7 noiembrie-12 decembrie 1989 reţin atenţia cel puţin 11
informări din categoria celor extrem de incomode, după cum urmează:
1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: “Cele două părţi vor
aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă (…)
problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care
nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-europene să aibă un rol
sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România,
va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii (…) care exclud posibilitatea
producerii unei revoluţii de catifea (…)”.
2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: “S-a stabilit
sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.
3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: “Ungaria
acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu
prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria
are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict
militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.
4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – “După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc
la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să
promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere
a acţiunilor protestare (…)”.
5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – “«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA,
are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările
socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei;
organizarea de acţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi
instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust
Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României
şi Cehoslovaciei…”.
6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca
reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale
Pieţei Comune, cu scopul “sporirii rolului acestora în destabilizarea şi schimbarea
regimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii
nemulţumiţilor şi protestatarilor în mase de manevră (…)”.
7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa
preşedintelui Franţei: “În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale
SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni
interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în
mediul minorităţii maghiare (…)”. (n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca
protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite
acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi
de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru
primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care
călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea
instanţei de judecată).
8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg
Bomogolov privind “caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se
desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia
viitoare a României”.
9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: “Aş dori
să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou
ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi
intransigent…”.
10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea
reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: “Problema unor provincii… nu trebuie să
se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea
Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul
de a asigura echilibrul în Europa…”.
11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi
în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în
forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri
din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat
independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei
într-o federaţie…”.
Dau un exemplu care este edificator în ceea ce priveşte urmărirea evoluţiilor internaţionale în
direcţia accelerării prăbuşirii sistemului mondial socialist. Pe evoluţiile din Polonia s-a realizat un
studiu de caz timp de nouă-zece ani. Că venea schimbarea nu era o noutate. Se ştia de la
momentul Helsinki (coşul trei, al drepturilor omului, numai că fiecare parte opusă înţelegea sau
dorea să înţeleagă cu totul altceva), de la reorientarea tacticii SUA în timpul mandatului
preşedintelui Jimmy Carter, de la desecretizarea unor documente ale Consiliului Securităţii
Naţionale al SUA, în 1974, de la pontificarea cardinalului polonez Karol Voityla… Strategia
anticomunistă globală era cunoscută şi nu existau dubii că, după ce se va instala la Moscova
conducătorul “aşteptat”, odată pornită căderea liberă a sistemului, aceasta nu va mai putea fi
oprită.
Dacă se întâmpla ca informaţiile din exterior să dubleze în mare măsură ceea ce în Centrală se
colecta direct din presa externă, din fluxurile agenţiilor de ştiri, din documente oficiale, din
monitorizarea mediilor diplomatice şi din alte surse, de regulă sigure şi de înaltă fidelitate, este
posibil ca ofiţerilor din aparatul extern să li se fi cerut să nu furnizeze informaţii redundante, ci să
caute răspunsuri la întrebările şi problemele necunoscute: “Când? Cum? Unde? Cine? În
beneficiul cui?”.
Dacă totuşi, în structuri paralele, ani la rând s-a lucrat altfel, omiţându-se din informări
adevărurile incomode, faptul este imputabil şi unor factori din DSS, deoarece, potrivit obligaţiilor
de protecţie contrainformativă pe care le aveau, nu l-au cunoscut şi nu au putut fi luate măsurile
de îndreptare cuvenite.
În niciun caz, însă, pe linia Departamentului Securităţii Statului, din partea şefului acestuia – nici
înainte de 1986 şi cu atât mai puţin după – nu ştiu să li se fi cerut ofiţerilor de informaţii să nu
culeagă ori să nu transmită informaţii privind tendinţele politice internaţionale de reaşezare a
ordinii mondiale. Ar fi fost absurd, fiindcă tocmai acesta era unul dintre obiectivele majore şi
constante ale informaţiilor externe (spionajului). Pesemne că cei care au spus contrariul ori nu au
fost niciodată ofiţeri de informaţii ori nu au ştiut – ceea ce este grav pentru ei – că pe spaţiul
respectiv nu erau de capul lor, ci erau şi alţii care îi supervizau sau îi monitorizau. Nu mai spun că
nu cred că ar fi putut îndrăzni cineva, la vremea aceea, să dea o asemenea orientare extrem de
gravă şi de periculoasă.
III – KGB şi serviciile statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia
acţionau din 1968 pentru înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu pe orice cale.
În 1985, când am primit unele atribuţii în “gestiunea administrativă” a relaţiilor externe ale
Departamentului Securităţii Statului, nu am găsit niciun dosar de relaţii active cu serviciile
speciale ale URSS, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Poloniei, Mongoliei, Cubei,
Albaniei…
Cu serviciile Bulgariei exista un fel de “gentlemen’s agreement” privind nişte rute de tranzit ale
reţelelor internaţionale ale terorismului, traficului de arme, droguri şi persoane – grefate pe
reţelele transportatorilor internaţionali. Bulgaria avea probleme serioase cu turcii, iar ei erau
atunci cărăuşii Europei. Ne-au creat şi nouă destule probleme, dar ne-au oferit şi satisfacţia
interceptării şi controlării unor sisteme de legătură impersonală. Serviciile Cehoslovaciei
semnalau, sporadic, întâlniri suspecte cu persoane din Occident ale unor turişti cu paşapoarte
româneşti.
Cel mai adesea, datele transmise nu întruneau minimum de cerinţe necesare procesării. Unii
posesori de “paşapoarte româneşti” nu erau, însă, români, dar asemenea situaţii, de folosire a
“steagurilor străine”, erau, uneori, regula în spionaj şi contraspionaj.
Formal, încă erau funcţionale relaţiile de cooperare cu Serviciul Securităţii de Stat al Republicii
Federative Iugoslavia. În practică, însă, realităţile începuseră să capete o altă turnură.
Existau relaţii excelente cu Ministerul Securităţii Statului al RP Chineze. Aceste relaţii erau
consecinţa firească a raporturilor bilaterale puternice şi constante pe care România le-a avut cu
China, atât în plan politic, cât şi economic, acestea constituindu-se, la un anumit moment, într-un
garant al independenţei şi suveranităţii României în faţa presiunilor şi ameninţărilor
hegemonismului sovietic.
Cu Ministerul Securităţii de Stat al Republicii Populare Democrate Coreene existau, de asemenea,
relaţii protocolare bune, concretizate mai ales în schimburi anuale de delegaţii pentru efectuarea
concediilor de odihnă.
În zona ţărilor din aşa-zisa lume a treia, în special din rândul statelor nealiniate din Africa şi
Orientul Arab, s-au concretizat cooperări în ceea ce priveşte pregătirea generală de informaţii şi
contrainformaţii, precum şi asistenţă tehnică; de asemenea, cu Securitatea Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei, al cărui şef a fost primit în România la cel mai înalt nivel politic şi de stat.
Au existat relaţii de cooperare şi în spaţiul serviciilor din familia Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord, iar cu structuri speciale vest-germane, italiene, israeliene, din Turcia – ca să
numesc doar câteva – au existat conlucrări în construcţia sistemului naţional antiterorist al
României şi de securitate în domeniul aviaţiei civile, care şi-au dovedit eficienţa şi
competitivitatea în efortul antiterorist internaţional.
Premergător, dar mai cu seamă după invadarea Cehoslovaciei, România a fost în situaţia de a
constata că serviciile de informaţii ale statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia au tratato
ca stat potenţial inamic, împotriva căruia fuseseră pregătite operaţiuni speciale de război politic
şi planificată o agresiune militară. Cu astfel de aliaţi era foarte greu să păstrezi chiar şi aparenţele.
Evenimente ulterioare aveau să se concretizeze în grave cazuri de spionaj, subversiune şi
subminare politică a României din partea serviciilor speciale ale unor “ţări vecine şi prietene”. Era
şi de aşteptat. În întreaga noastră istorie, numai vecinii ne-au mutat haturile, ori ne-au furat caii
buni şi fetele frumoase. Ocupanţii au venit şi au plecat. Vecinii rămân…
După ce în anii anteriori DSS-ul a demantelat alte câteva operaţiuni ale KGB-ului, dar nu numai,
avându-i ca protagonişti şi pe unii dintre vocalii reprezentanţi ai actualei “societăţi civile”, cade
reţeaua lui Vladimir Volodin, care era preocupat de preluarea puterii de către preferatul lui
Gorbaciov, după înlăturarea de la putere, pe orice cale, a lui Nicolae Ceauşescu. Am subliniat “pe
orice cale”, deoarece anterior a existat şi varianta atentatului politic terorist, la care a subscris şi o
ţară vecină, în schimbul unei criminale monstruozităţi geopolitice cu denominaţia “Republica
Socialistă Transilvăneană”.
O operaţiune ultrasecretă, codificată “Barajul”, avea ca scop blocarea proiectului sovietoungar
amintit. Operaţiunea îi viza, preventiv, şi pe unii dintre cei mai activi complotişti ai
momentului, consideraţi ca alternativă după atentatul împotriva lui Ceauşescu. Documentele
operaţiunii au fost redactate exclusiv olograf, centrul de greutate al dispozitivului de control şi
dezamorsare revenind Unităţii Speciale 0110 – pentru coloana a V-a a KGB-ului, Direcţiei de
Contrainformaţii Militare – pentru generalii şi marii comandanţi care trebuiau să susţină militar
complotiştii şi Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă – pentru soluţia de ultimă instanţă a
neutralizării şi lichidării atentatorilor, dacă ar fi trecut la acţiune. Aceasta a făcut necesar ca un
echipaj de luptă antiteroristă să fie inclus în dispozitivul de protecţie fizică apropiată a
Preşedintelui României, realizat de către Direcţia de Securitate şi Gardă.
Reţeaua lui Volodin avea un nucleu în redacţia organului de presă al Frontului Unităţii şi
Democraţiei Socialiste, “România Liberă”. Acest nucleu a racolat câteva zeci de persoane şi a
editat, prin mijloace nu tocmai improvizate, primul număr al unui ziar de front clandestin, în cea
mai fidelă replică a glasnostului şi perestroikăi. A fost una dintre condiţiile de credibilitate ale
mişcării pro glasnost-perestroika din România, puse de Volodin, pentru că “tovarăşul Gorbaciov,
când va avea pe birou ziarul, o să vă acorde necondiţionat protecţia sa”.
Cum pe Volodin nu l-a interesat cazierul unuia dintre membrii importanţi ai reţelei, acesta avea
să clacheze într-un lamentabil proces de speculă cu autoturisme, iar ceilalţi componenţi au făcut
obiectul unor măsuri, mai mult sau mai puţin dure, de influenţare obştească ori administrativă,
cu scopul de a-i determina să renunţe să militeze pentru importul reformelor lui Gorbaciov în
România.
Mi-aş permite să remarc că România ca stat, formal membru al Tratatului de la Varşovia, nu s-a
aflat în “război” cu vreun stat membru al NATO. Mai mult, după jocul operativ iniţiat de generalul
de Gaulle cu Hruşciov şi Brejnev, pentru a scoate comandamentul NATO din Franţa, având ca
actori, pe de o parte DST-ul şi “reţeaua Caraman”, iar pe de cealaltă parte serviciile de spionaj ale
României şi Rusiei Sovietice, România nu a fost implicată în alte afaceri de spionaj politicomilitar
împotriva statelor din NATO. Ca să fiu explicit, spionajul român după 1968 nu a mai fost
aliatul cuiva împotriva statelor membre ale NATO.
În ceea ce priveşte spionajul economic, este unanim acceptat că nu este etic să ascunzi cuceririle
geniului uman, pentru a nu beneficia de ele întreaga umanitate…
În contraspionaj există dintotdeauna un principiu, pe care toţi îl aplică şi îl respectă. Fiecare stat
are un patrimoniu de secrete (legi, proceduri, cifruri de stat, chei de cod) pentru a căror apărare
instituie “bariere” (criptare electronică, interdicţii de acces etc. etc.). Cine forţează – inamic, aliat
sau prieten – are parte şi în prezent, de aceleaşi “bariere” şi de acelaşi tratament.
Obedienţa externă a complotului disidenţilor împotriva lui Nicolae Ceauşescu
Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile şi violenţele stradale. Apoi,
au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li
se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi
provocări.
Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai
cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al
evenimentelor, pentru ca ulterior să se retragă…
În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un
important protagonist al evenimentelor avea să numească “pegra socială obsedată de căţărarea în
fotoliile puterii” constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că “pegra avidă de o nouă
dictatură, a străzii, nu trebuie să se caţere în acele fotolii”. Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit
pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori sa
implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr pe care cel în cauză nu şi-o mai
aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile
şi conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceauşescu.
În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru
putere au fost regula, iar nu excepţia.
Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia
esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu au exprimat o altă direcţie în interiorul
ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au
avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui
Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik împotriva lui Novotny, înaintea
lui Dubcek (la Praga) şi alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de gândire nuanţate
faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul
“Ridică-te tu, să mă aşez eu” nu generează disidenţi, ci oportunişti.
Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceauşescu într-o
ediţie specială “Who is Who”” pentru România – editată, în 1989, în R.F. Germania,
de Juliusz Stroyanowski – în care la poziţia “519, Ion Iliescu” se menţiona “[…] în
septembrie 1987, într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul Uniunii
Scriitorilor din România – “România Literară” – a cerut o mai mare libertate a
informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi
alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea PCR”.
Cu mai mulţi ani în urmă, însă, când era prim secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al PCR, Ion
Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor
Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o
convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al
României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu…
Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii de
serviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până
în prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii
săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes.
Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru
acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente
privind susţinerea de către primul secretar al CC al UTC, Pantelimon Găvănescu, a trimiterii sale
la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie dorinţă sau,
la fel ca alţii, a fost trimis la undiţa pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost, iniţial,
“protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia,
şi a venit la post în România odată cu încheierea stagiului său de documentare.
Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi,
aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale NATO, deoarece
Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Atunci nu ştiam. Acum,
acest fapt este de natură să ne determine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi timp îl
expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar
se şi dorea.
La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”, foarte activ în unele momente, al KBG-ului.
Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe,
cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre
transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii
Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la
Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu “foşti” ai serviciilor sovietice… Îl
aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari –
“analişti” şi “consultanţi”- prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici…
Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau, ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari,
escroci, refulaţi, nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţi animaţi de un voluntariat
declarat în slujba celor mai înalte idealuri. Doar discernământul celui care le acceptă – ori refuză
– serviciile face diferenţa.
Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activişti de front” ai KGB-ului? Primeau periodic (cam
la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase
“lipsuri şi greutăţi” (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.),
livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei URSS. Chiar şi numai
acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…
De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa,
receptivă la persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la un gest de “spovedanie a unui
învins”, nu în sensul în care a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio benevolentiae”.
A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de
Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri
sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani. Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea
Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate de ambasadele occidentale la
Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în Marea Britanie, nu
deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.
“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a
tras -, a fost “detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu,
dar mai ales pe generalul Militaru.
Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde – după cum spune legenda – “se iese numai cu
picioarele înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis.
Însă cineva l-a pârât “Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla cu Trabantul care-i?“.
“Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă” – a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer –
din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului
Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i
reconstitui arborele genealogic.
Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în
flagrant a reţelei complotiste coordonate de Vladimir Volodin şi difuzarea “scrisorii celor şase”,
erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-
Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza.
Dislocareadin Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ
asemănătoare, a fost o decizie politico-administrativă, dispusă pe linie de partid, ca şi în cazul a
câtorva dintre “autorii” scrisorii celor şase.
Schimbarea de sistem din România a fost nu întâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate
pe informaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şi al matricei mult prea birocratice
utilizată de planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofida faptului că serviciile de
informaţii activ implicate aveau la dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asupra
psihologiei poporului şi specificităţii componentelor societăţii româneşti. Mulţi ani la rând,
studiile doctorale ale unor străini în centrele universitare din România, îndeosebi din Cluj, aveau
ca teme de cercetare cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a specificului naţional
şi al comunităţilor etno-geografice.
Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea
legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi
că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia
loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca
acest avertisment să ajungă în ţară.
Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilor lansate, în diferitele momente de răscruce a
evoluţiilor politico-sociale, pentru condamnarea – chiar la moarte prin linşaj public – a
membrilor securităţii statului (instituţiilor similare) avea suficiente precedente în istorie şi nu
trebuia să surprindă. Doar ordinele date de generalul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele
cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nu capete proporţii mult mai mari.
Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa
4), în care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centrului de Pregătire Transmisiuni din
Câmpina al Comandamentului Trupelor de Securitate, de omicidul premeditat asupra echipajelor
Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şeful Statului Major Antiterorist,
colonelul (post-mortem) Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul Militaru, dovedit
trădător de ţară, răsplătit în acele zile tulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionale şi
care s-a voit, pe deasupra, şi criminal…(Anexa 1)
Dacă ne amintim – şi nu avem cum să uităm – s-au mai încercat: uciderea în masă a efectivelor
Direcţiei de Securitate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca Centrală Universitară, a fost
distrus cu tiruri de artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale cărei efective urmau să
fie “trecute în revistă” pe stadionul Ghencea, special amenajat pentru o ambuscadă împotriva
“teroriştilor”), personalului mai multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind cel de la
Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila, ori în alte judeţe).
Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele
din Anglia, vom constata că ele erau asemănătoare. Masa de manevră necesară profesioniştilor
revoluţiilor exista şi pe străzile Londrei, nu numai la Paris.
Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe
poziţia apărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile existente, după 200 de ani, în ţările
Europei Centrale şi de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind asemănătoare, dacă nu
chiar identice. Serviciile speciale care au evaluat atât contextul european din 1789 (retrospectiv),
cât şi cel din 1989 au concluzionat însă eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale
Ministerului de Interne din România vor proceda precum serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând
dislocarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe această eroare – dacă a fost o
eroare – descalificantă pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a opţiunilor Securităţii,
aveau însă să se fundamenteze planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge
România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale.
Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintre membrii cei mai activi ai primei puteri
provizorii instituită în decembrie 1989, citez: “[…] din cauza situaţiei politice […] în ţara asta
armata era singurul factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la Timişoara şi la Bucureşti, şi
prin alte părţi. […] Nu puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui Ceauşescu, alţii
disidenţi, că armata a tras la Timişoara, a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21
decembrie – ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-o
perioadă când asta (n.n. – armata) era singurul lucru pe care ne sprijineam”. Această ultimă
afirmaţie clarifică, fără echivoc, cât anume din evenimentele din decembrie a fost revoluţie şi cât
lovitură de stat. Dar şi de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se acoperi crimele cu
alte crime şi a nu se răspunde pentru săvârşirea lor!
Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei trei miniştri – Milea, Postelnicu şi Vlad – care
nu-i executaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în cadrul căreia a ordonat personal modul
de acţiune: “Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai mişcă cineva, să nu se mai
ridice!”. Toţi cei care au fost în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul Suprem şi
aveau, strict formal, obligaţia să-l execute. Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze
executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori
asupra insurgenţilor înarmaţi – dar în împrejurări de risc pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a
femeilor, bătrânilor şi copiilor – nu era, însă, permisă de nicio lege a războiului.
La terminalele teleconferinţei de la comitetele judeţene ale PCR din Timişoara, Cluj, Sibiu,
Braşov, ca din toate celelalte reşedinţe judeţene, erau toţi cei care puteau pune în executare
ordinul, chiar şi fără ca generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin adevărat că, în
armată, exista o serie de proceduri privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că ordinul a fost
dat personal de către Comandantul Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai exista un
precedent. Depindea de discernământul comandanţilor. Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu,
care a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat, potrivit regulilor militare.
În evenimentele din Bucureşti, în represiunea armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie
1989, generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi subordonaţi marcaţi de exces de zel şi
fanatism, unii având şi “temă dată”.
În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul Milea a revenit în sediul Comitetului
Central, era într-o stare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalul Vlad, spre care s-a
îndreptat şi a început să plângă, spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un criminal…”.
Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat:
“Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel
care… Nu eu sunt vinovat…“.
Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol de aşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au
aşezat. Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-a spus că siuaţia s-a agravat extrem
de mult şi trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor de sânge. “Eu am în Comitetul
Central toate forţele necesare pentru controlul situaţiei aici, în interior… Se pune problema dacă
ai dumneavoastră, care sunt afară, vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului Milea a
fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de
nimic…”.
Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cum iniţial s-a încercat, din contextul represiunii
armate, dar nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i fi aparţinut. Era un militar pe
cât de prompt în execuţie, pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un executant, nu ca
un general, ministru al Apărării, pus de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină a
istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…
Am cunoscut – şi am avut şansa să le supravieţuiesc, la propriu – confruntările cu toate
categoriile elementelor operaţionale “humint” ale conspiraţiei externe, finalizată cu lovitura de
stat militară “parţial reuşită” (citat din Virgil Măgureanu) din decembrie 1989.
Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai “complotului intern”, chiar generalul Militaru
personal, au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului de Interne/Departamentului
Securităţii Statului, dar, cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine, au fost evitaţi.
Unui general, fost în conducerea Ministerului de Interne – care a solicitat, în acelaşi scop, o
audienţă “de nivel” la conducerea DSS -, i-a fost trimis ca interlocutor translatorul de limbă rusă
cu care efectuase în anii ’60 misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în seara zilei de
31 decembrie 1989, respectivul general a constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie şia
trimis reprezentanţii să preia conducerea Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat
şi cu conducerea – mai puţin secretarul de stat Ştefan Alexie – arestată.
Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul
generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?”. I s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră
birou…”. “ Nu, nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat din bibliotecă tratatul
“Diplomaţia”, autor Mircea Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă, unde se semnase,
în anul de apariţie, 1975… A luat volumul şi, fără să mai spună ceva, s-a îndreptat spre sala mare
de consiliu, unde urma să ne predea noii puteri provizorii, reprezentată de Gelu Voican
Voiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul de justiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în
acele zile de un pistol mitralieră “Kalaşnikov”.
În legătură cu implicarea generalului Doicaru în evenimentele acelor zile tulburi se reţine, ca fapt
pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe asupra iminentei solicitări de către
conducerea Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare şi spaţiile de acţiune ale
ofiţerilor stabiliţi definitiv în străinătate, sub diverse acoperiri şi biografii, pentru misiuni de
spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt
foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie “prelucrată”, care să protejeze identitatea
ofiţerilor. După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost solicitată. Ulterior, peste ani, un director
al unui serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul cu o astfel de listă… Întrebarea
este, cu care dintre ele?! Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat subiectul, fără a se da
vreun comunicat. Între timp, un spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la Vama
Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat
în bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul. Pentru acei oameni, care au trecut
proba de foc a riscului vieţii în serviciul ţării, patria nu le era acolo unde o duceau foarte bine, ci
România, pe care o doreau la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune.
Am făcut aceasta paranteză pentru a face cunoscută filosofia profesiei şi deontologia spionilor
români din acele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini adânci în România.
Un alt amănunt – şi acesta important: Virgil Măgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere
la Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la Ministerul Apărării Naţionale, unde
urma să fie arestat.
Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noi probleme, generate de returnările masive ale
emigranţilor români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în
ordine, de autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români. Ceauşescu dispune primirea
“returnaţilor” în cazărmi militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare grănicereşti (în
terminologia consacrată de manualele OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li s-a
permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie
pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată spune câţi dintre ei s-au angrenat
în acţiunile din decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul şi timpurile au fost
potrivnice… Aceeaşi concluzie şi pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv din
bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989.
Acest rol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu Brucan, pe care, din nou, îl citez:
“Problema este că eu cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi nu numai
ungurească. Cred că şi anumite cercuri din Germania […] şi aşa mai departe au acţionat acolo
[…]“.
Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc câteva “evadări” de-a dreptul spectaculoase: Nadia
Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi, un orădean cu un autoturism care şi-a
adaptat roţile la şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu parapante (ori cu alte aparate
de zbor artizanale). Toţi aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de numeroşi
reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi televiziune.
Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti în Bulgaria, solicită azil politic Ambasadei
Ungariei la Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu
numai intens mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale, chipurile ca un
exemplu al persecuţiei minorităţilor etnice în România. Nu în ultimul rând ca importanţă, trebuie
menţionat şi faptul că mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de Procuratura
Militară, pentru complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa
stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea persoanelor la trecerea clandestină
a graniţei. Faţă de această situaţie şi a “forţărilor” spectaculoase de frontieră menţionate,
Ceauşescu a dispus trecerea Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de Interne.
Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu decizia Comandantului Suprem, deoarece ea era
expresia percepţiei “Tovarăşului” asupra degradării corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi
reinstaurată disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimeni altul decât temutul Tudor
Postelnicu.
IV – Serviciile de informaţii străine au trecut la operaţiuni preponderent
executive şi de provocare a structurilor politice de putere
Obiectivele urmărite de serviciile de informaţii străine, în perspectiva evenimentelor planificate,
vizau: penetrarea şi controlul din interior al structurilor politico-administrative centrale, al celor
militare de apărare, securitate şi informaţii; subminarea economică şi politică; războiul politicodiplomatic;
operaţiunile psihologice şi de propagandă activă pentru determinarea revoltei
populaţiei; distrugerea coeziunii structurilor supreme ale puterii; influenţarea moralului
populaţiei; crearea unei opoziţii reprezentative şi controlul acesteia; studiul şi evaluarea
grupurilor informale existente la nivelurile conducerii politice şi de stat (centrale şi locale);
radicalizarea prozelitismului religios opus ortodoxismului şi celorlalte culte tradiţionale, a
naţionalismului minorităţilor; readucerea în actualitate a revizionismului; atentatele la valorile de
identitate naţională; punerea în poziţie activă a agenţilor aflaţi “în conservare”; studiul şi
“încadrarea” în măsuri de control şi determinare a personalităţilor avute în vedere ca soluţii la
alternanţa puterii.
Din controlul deplasărilor şi comunicărilor diplomaţilor străini, acreditaţi la Bucureşti sau în
capitale ale unor state vecine, dar aflaţi în zonele evenimentelor planificate, a rezultat indubitabil
că serviciile speciale ale principalelor puteri occidentale, inclusiv structuri din categoria aşa-numitelor
prelungiri executive clandestine ale spionajului, aveau în desfăşurare şi operaţiuni de altă
natură decât culegerea secretă de informaţii.
Erau active toate statele care aveau interese politico-economice şi de altă natură în legătură cu
România şi ale căror servicii de spionaj erau tradiţional bine reprezentate aici. Din motivele
istorice ştiute, Ungaria şi-a asumat partea mai ascuţită a vârfului de lance… Dar Ungaria a fost
susţinută de marile puteri. Aflându-ne la frontiera de nord a zonei Balcanilor, fief tradiţional al
câtorva servicii, acestea s-au implicat şi ele consistent. Gorbaciov, neînţelegând schimbarea ca pe
o abandonare a doctrinei socialiste şi a sferei de influenţă a Moscovei, a dat KGB-ului directive în
sensul determinării şi preluării evoluţiilor din România sub control total. Toate “cârtiţele” KGBului
dezactivate anterior ori aflate în conservare s-au afirmat în miezul evenimentelor, cooperând
foarte bine cu agenţi ai inamicilor URSS din NATO. Decembrie 1989 a demonstrat cu prisosinţă
acest lucru…
Metodele utilizate erau cele dintotdeauna. Îndeletnicirea fiind veche de când lumea, registrul
acţiunilor era cel clasic. Noutatea a constat în utilizarea avantajelor oferite de mijloacele de
transmitere instantanee a informaţiilor despre evenimentele speciale, care nu mai aveau
frontiere.
A reţinut atenţia faptul că, din telegramele primite de la reprezentanţele noastre diplomatice,
rezulta că au fost depuse foarte multe cereri de acreditare pentru ziarişti, despre care se ştia că
erau cu totul altceva. Toţi aceştia au dorit să vină să se documenteze numai în oraşe din
Transilvania şi Banat: Sibiu, Braşov, Cluj, Arad, Timişoara. Niciunul nu s-a dus în Moldova ori în
sudul ţării. Congresul al XIV-lea al P.C.R. a fost pretextul sub care s-au solicitat cele mai multe
acreditări. Era greu să nu se acorde acreditările solicitate în acest scop, chiar dacă se ştia că solicitanţii
vor urmări, în principal, alte scopuri. După Congres, unii nu au mai plecat…
De asemenea, a reţinut atenţia accentuarea caracterului făţiş, lipsit de orice rezervă ori subtilitate,
al provocărilor la care s-au dedat şi membri ai unor ambasade străine. Ministrul de Externe l-a
convocat pe ambasadorul SUA pentru a-i învedera ignorarea unor prevederi esenţiale ale Codului
Diplomatic (Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena, 18 aprilie 1981).
Ambasadorul, iritat, a încercat să protesteze. Calm, ministrul de Externe român l-a întrebat:
“Domnule ambasador, dacă ambasadorul român la Washington ar ridica tonul la secretarul de
stat, ce s-ar întâmpla?”. Răspuns: “Riscă să primească un impuls în posterior şi să se rostogolească
pe scările Departamentului de Stat” (n.n. – în traducerea aproximativă a limbajului
diplomatic).
În altă ordine de priorităţi, serviciile de spionaj au practicat cercetarea radio-electronică şi au
captat tot ce a ieşit în eter. Este o regulă. A existat şi tentativa de conectare, printr-un tunel din
pivniţa unei ambasade, la cablul comunicaţiilor telefonice guvernamentale. Comunicaţiile radio
guvernamentale erau integral captate şi dirijate pentru stocare, decodare şi interpretare la un
Centru de Spionaj Electronic Global.
O extrem de vocală prezenţă feminină în media românească din anii din urmă – în epoca trecută,
fostă angajată a unei ambasade – avea în fişa postului atribuţii în legătură cu comunicaţiile
efectuate prin intermediul staţiilor radio de pe autoturismele membrilor Comitetului Politic
Executiv, ale miniştrilor şi demnitarilor din instituţiile de apărare, securitate şi ordine publică. În
fiecare zi de marţi, se transmitea în exterior schema de relaţii a grupării de sâmbătă – duminică a
categoriilor menţionate: cine la Snagov, cine la Comana sau Predeal ş.a.m.d.
Trebuie observate practicile, amintite anterior, de a se trimite agenţi/curieri recrutori pentru
amorsarea dezordinilor stradale, ca fundal necesar provocărilor şi diversiunilor majore. S-au
documentat acţiuni de creare a suportului logistic, folosit ulterior pentru simularea actelor
teroriste. Rezidenţa unui serviciu străin, nu cel la care ne-ar duce gândul, închiriase prin agenţi de
sprijin autohtoni circa 30 de apartamente ori garsoniere în zone-cheie, de regulă în clădiri cu mai
multe intrări şi cu acces între scări pe terasele ultimului etaj. Iniţial, scopul era doar bănuit. A
posteriori, a rezultat că din acele incinte s-au ţinut sub observaţie sedii ale unor instituţii, s-au
simulat atacuri teroriste ori s-a deschis foc real şi letal.
Un alt serviciu de spionaj a cerut şi primit din partea agenţilor de sprijin autohtoni schiţele a vreo
300 de ascunzători naturale, pretabile pentru realizarea legăturilor clandestine (căsuţe poştale
impersonale). Aproape imposibil de supravegheat şi controlat concomitent.
Agenţi ai unor servicii străine îşi aveau locurile de muncă chiar în sediul Comitetului Central al
PCR ori în clădirile anexă. Ceauşescu îi ştia şi manifesta o toleranţă justificată prin aparenţele
“bunelor relaţii” oficiale şi prin faptul că erau, mai mult sau mai puţin, supravegheaţi.
În 1989, când România s-a aflat sub agresiune informativă străină, opoziţia împotriva lui
Ceauşescu a început să se manifeste făţiş şi în ”cadru organizat”, chiar în şedinţele organizaţiilor
de partid
Departamentul Securităţii Statului nu a fost implicat în niciun fel în organizarea Congresului al
XIV-lea al P.C.R., fiindcă pregătirea Congresului era atributul organelor de partid competente:
Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv, Secretariatul CC cu secţiile pe domenii şi, în mod
special, al colectivului organizatoric condus personal de secretarul general al partidului.
Totuşi, la modul figurat, a făcut ceva şi DSS. În conferinţele unor organizaţii locale ale Partidului
Comunist Român din unsprezece judeţe şi municipiul Bucureşti au fost exprimate peste 30 de împotriviri
la realegerea lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general, la Congresului al XIV-lea al
P.C.R. din 23-25 noiembrie 1989.
Responsabilii politici judeţeni respectivi, în acord cu membri ai conducerii centrale a partidului,
convin să nu-l informeze pe Nicolae Ceauşescu.
Generalul Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului
Securităţii Statului, îşi asumă decizia spargerii blocadei informaţionale, determinându-l pe Emil
Bobu şi, prin el, pe Elena Ceauşescu să-i prezinte situaţia reală secretarului general şi Preşedinte
al Republicii.
În preajma Congresului, presa oficială a partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele membre
ale Tratatului de la Varşovia, dar şi cea de la Belgrad, în mod aparte, critică fără menajamente
politica dusă de Nicolae Ceauşescu.
Televiziunea din Ungaria dedica emisiuni speciale pentru congenerii din România, care sunt recepţionate
şi induc orientări net potrivnice liniei politice oficiale a Bucureştiului. La Oradea şi în
celelalte reşedinţe ale judeţelor învecinate cu Ungaria şi Iugoslavia se organizează, ad-hoc, grupe
operative de monitorizare a propagandei pe care Budapesta şi Belgradul o realizau, vizând
obiective politice în România. Aproape că nu mai exista ţară din Europa a cărei presă să nu atace
sistematic regimul politic de la Bucureşti.
Toate aceste lucruri au fost raportate sistematic, în frusta lor realitate. Nici nu se putea altfel,
fiindcă Departamentul Securităţii Statului, în pofida presiunilor politice din ultimii 10 ani, care-i
vizau deprofesionalizarea, dispunea de un corp al ofiţerilor de informaţii cu un înalt grad de
instruire (absolvenţi de facultăţi în cele mai diverse specialităţi, absolvenţi ai unor cursuri de
limbi, culturi şi civilizaţii străine, un procent însemnat de specializări postuniversitare). De altfel,
nivelul pregătirii a fost una dintre premisele importante ale profunzimii şi nuanţării abordării misiunilor.
Într-un asemenea context, informarea preşedintelui României asupra tendinţelor politice
internaţionale şi a influenţelor acestora în plan intern devenise o întreprindere tot mai laborioasă
şi stresantă, nu din cauza vreunei rezerve de a i se prezenta ştirile negative, extrem de incomode,
ci din cauza avalanşei acestora, care impunea două şi chiar mai multe ediţii pe zi ale informării
operative. În unele zile, şeful DSS rezerva până la patru ore (în două reprize, la începutul şi
încheierea zilei) pregătirii informaţiilor şi verificării lor suplimentare. În noiembrie 1989,
nemulţumirile populare atinseseră un prag exploziv. Generalul Iulian Vlad i-a cerut lui Ceauşescu,
în mai multe rânduri, să-l primească, pentru a-i prezenta personal radiografia componentelor
sociale ale securităţii interne: cronicizarea penuriei alimentare, a lipsei medicamentelor,
combustibililor pentru încălzire, mai ales în spitale şi şcoli, părăginirea satelor, eşecul sistematizărilor
rurale, criza energetică perpetuă, recepţionarea în masă a posturilor de televiziune din
ţările vecine, vehemenţa presiunilor externe, misiunile itinerante de racolare ale organizaţiilor
civice de front din ţările vecine, convergenţa revendicărilor revizioniste din partea tuturor
vecinilor, semnalele tot mai proaste privind gesturile şi atitudinile Moscovei faţă de România,
convingerea mediilor politico-diplomatice că ordinea internaţională este în pragul unei reaşezări
fundamentale, care nu va ocoli România.
Pregătit, de fiecare dată, pentru o expunere de 7-8 minute, raportul generalului Vlad a fost
întotdeauna prelungit de Ceauşescu, spre agitaţia şi curiozitatea Elenei Ceauşescu, la circa 40 de
minute.
Pe timpul audienţei, primul ministru a fost, în mai multe rânduri, interpelat de Nicolae
Ceauşescu, primind dispoziţii după dispoziţii şi învederându-i-se: “Voi veghea personal asupra
rezolvării întocmai a problemelor…”.
Mai menţionez că a existat un raport special pe care generalul Vlad l-a înaintat lui Ceauşescu
înaintea întâlnirii propriu-zise de la Malta, când la nivelul consilierilor şi miniştrilor celor doi şefi
ai supraputerilor mondiale lucrurile esenţiale fuseseră convenite, în cel puţin 2-3 etape…
Este interesantă o remarcă a generalului Vlad, pe care a făcut-o în calitate de martor în “Procesul
celor 24-1-2″ (al Comitetului Politic Executiv al CC al P.C.R.), citez: “Aceasta a fost soarta noastră,
până la Malta am lucrat să desluşim Yalta…” Asta ne-a ajutat, în schimb, foarte mult să anticipăm
şi să nu fim chiar surprinşi de Malta.
În timpul uneia dintre numeroasele şedinţe de judecată, dl.general Vlad a recurs la
următoarea butadă: „Procesul lui Nicolae Ceausescu a fost judecat la Bucureşti, în
noaptea de 7 spre 8 iulie 1989, sentinţa s-a dat la Moscova în 4 decembrie, iar
executarea sentinţei a avut loc la Tîrgovişte în 25 decembrie!”.
In noaptea respectiva, pret de cateva ore bune, intre Gorbaciov si Ceausescu,
asistati Raisa Gorbaciova si Elena Ceausescu a avut loc convorbire in care , in
termenii cei mai duri, cu acuze dintre cele mai grave, cele doua parti si-au transat
pozitile.
Dupa acel moment, propaganda, incitarile si provocarile la destabilizare politica au inceput sa
vina de foarte aproape, din “tarile fratesti”. Cotidiene ,posturi de radio si televiziune ale unor
partidelor comuniste din statele membre ale Organizatiei Trataului de la Varsovia, au declansat o
campanie mediatica de razboi informational. Campanie care nu-l doar viza doar pe Nicolae
Ceausescu , ci si revendicari teritoriale.” .

Sursa: Yahoo ! Mail tot de la un general SRI

🙂 🙂 🙂

Domnia ta care intamplator sau voit ajungi pe aici,

ce parere ai despre aceste DEZVALUIRI ???

Aliosa.