Congresul PNL(PDL) din 25 septembrie 2021 ,în plin VAL 4 de pandemie , congresul rușinii naționale !!!

septembrie 26, 2021

  • ” Între Ludovic Orban și Klaus Johannis , nu mai există nici un parteneriat” ( Ludovic Orban , după DEBARCAREA de la conducerea PNL(PDL) de către Florin Vasile Cîțu , omul lui Klaus WERNER Johannis !!! 🙂 🙂 🙂 🙂
  • Culmea NESIMȚIRII politice , cel care a URLAT cel mai tare și mai tare de la tribuna Congresului PNL(PDL) a fost Rareș Bogdan, ajuns vicepreședinte PNL și europarlamentar datorită lui Ludovic Orban , ieri, în echipa lui Florin Vasile Cîțu !!! 😦 🙂 😦

Vrăbiuțe

Ajuns-am să vorbim de „vaccinare
ca fiind a lumii unică salvare
deși se moare triplu-vaccinat
mai bine” decât cei ce-au refuzat!

Se moare în continuare în accidente,
din lipsa cronică de tratamente,
din sete, foame, sărăcie,
nu doar din așa zisă, „pandemie„!

Se moare din „mal praxis” în spital,
se moare de frig iarna prin canal,
se moare când ești dusă „la produs„,
se moare, dacă nu te arăți supus!

Se moare împușcat de polițai,
bătut cu bâta, sau chiar călcat de cai!
Se moare tăiat cu sabia de mafioți,
sau noaptea, în pat, ucis de hoți!

Se moare din avort ne-încetat
pe scaunul electric, cu otravă injectat,
se moare în războaie, atentate,
sau chiar de mâna ta, să mori, se poate!

Se moare, în toată lumea, în disperare,
iar noi vorbim de „vaccinare„,
deși chiar cu…

Vezi articolul original 46 de cuvinte mai mult

FRICA de a PIERDE șefia PNL(PDL) ,l-a determinat pe Ludovic Orban să spună ADEVĂRUL !!!

septembrie 24, 2021

Motto:

” Cine UITĂ, nu MERITĂ ” ( Nicolae Iorga) !!! 😦 🙂 😦

https://romania.europalibera.org/a/esecul-spitalelor-modulare/31472412.html

” FRICA păzește bostănăria” !!! 🙂 🙂 🙂

  • Incredibil dar adevărat , FRICA de a PIERDE șefia PNL(PDL) îl face Ludovic Orban să SPUNĂ ADEVĂRUL ! 🙂
  • Cele spuse au fost deja CONFIRMATE ieri de fostul șef al Curții Constituționale a României , judecătorul Augustin Zegrean și de fostul Avocat al Poporului , Gheorghe Iancu !!! 🙂 🙂 🙂
  • Amândoi au spus cu subiect și predicat că RESTRICȚIILE impuse recent ROMÂNILOR prin Hotărâre de Guvern, NU sunt CONSTITUȚIONALE și ca atare , pot fi CONTESTATE în instanțe și PIERDUTE de Guvernul PNL(PDL)&UDMR !!! 🙂 🙂 🙂
  • De vreo TREI LUNI de zile , lupta pentru ȘEFIA PNL(PDL) dintre președintele Camerei Deputaților , Ludovic Orban și premierul Florin Vasile Cîțu, pe de o parte 😦 dintre premier și USR-PLUS pentru ÎMPĂRȚIREA banilor europeni ce vor VENI dacă vor VENI VREODATĂ , pe de altă parte , și IMPLICAREA directă și NECONSTITUȚIONALĂ a președintelui României, Klaus WERNER Johannis , în TREBURILE INTERNE ale PNL(PDL) au FAVORIZAT răspândirea COVID-19 😦 😦 😦 iar noile MĂSURI impuse prin HG de către Cîțu și ” specialiștii” lui , au produs cea mai mare DISCRIMINARE în rândul ROMÂNILOR , împărțiți în VACCINAȚI și NEVACCINAȚI !!! 😦 😦 😦
Presedintele PNL, Ludovic Orban (S), si premierul Florin Citu (D) participa la reuniunea Comitetului de coordonare al PNL Bucuresti, in cadrul caruia este aleasa conducerea filialei, eveniment desfasurat la Sala Polivalenta din Capitala, sambata, 24 iulie 2021. EDUARD VINATORU / MEDIAFAX FOTO

https://www.activenews.ro/stiri/Gazetarul-Radu-Toma-Daca-nu-este-normal-ca-unii-medici-cu-calificare-medicala-sa-dea-mesaje-anti-vaccin-atunci-este-normal-ca-un-profesor-de-fizica-fara-nici-o-calificare-medicala-sa-dea-mesaje-supreme-pro-vaccin-169532

Orban sare la gâtul lui Cîțu. „Orice restrângere de drepturi trebuie să fie făcută doar prin lege adoptată de Parlament”

” Orban sare la gâtul lui Cîțu.

„Orice restrângere de drepturi trebuie să fie făcută doar prin lege adoptată de Parlament”

Publicat la 22 septembrie 2021, 21:39 de Mihnea Talau Ludovic Orban, liderul PNL și preşedintele Camerei Deputaţilor a declarat miercuri că Hotărârea de Guvern privind introducerea Certificatului Verde „poate fi anulată dacă este atacată în contencios”, precizând că există o pronunțare a CCR care spune că orice restrângere trebuie făcută prin lege adoptată de Parlament.

Certificatul verde îi încaieră pe liberali.

Întrebat dacă este nevoie de o lege în Parlament, privind măsurile pentru combaterea COVID-19 în valul patru şi nu se poate doar prin Hotărâre de Guvern, Ludovic Orban, preşedintele Camerei Deputaţilor a declarat că „există o pronunţare a CCR care spune că orice restrângere de drepturi trebuie să fie făcută doar prin lege adoptată de Parlament”.

Potrivit preşedintelui Camerei Deputaţilor, Hotărârea de Guvern introducerea certidicatului verde, „poate fi anulată dacă este atacată în contencios şi o instanţă de contencios anulează actul respectiv”. „Cred că poate fi transferată într-un proiect de lege şi noi ne angajăm să trecem foarte repede prin Parlament proiectul de Lege”, a declarat preşedintele Camerei Deputaţilor Ludovic Orban. Bucureştiul a depăşit miercuri incidenţa de 3 la mie a cazurilor de COVID-19, urmând să fie instituite noi restricţii, iar accesul la anumite evenimente să fie condiţionat de certificatului digital, care să ateste vaccinarea, trecerea prin boală sau existenţa unui test negativ, informează Adevărul.

În localităţile care au depăşit indicele de infectare de 3 la mie intră în vigoare Hotărârea de Guvern care instituie o serie de norme. Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR) îndeamnă cetăţenii să iniţieze demersuri pentru anularea în instanţă a hotărârii Guvernului 990/2021, care prevede introducerea pe teritoriul României a certificatului digital COVID.

Rata de infectare cu Covid-19 în București a sărit de 3 la mia de locuitori

Restricțiile își fac din nou apariția, în România, din cauza înmulțirii cazurilor de infectare cu coronavirus. Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă (CNSU) urmează să reglementeze, astăzi, printr-o hotărâre, măsura ca activităţile economice din anumite domenii să fie închise la ora 18,00 în localităţile unde rata de incidenţă este cuprinsă între 4 şi 6 la mia de locuitori, a anunţat prim-ministrul Florin Cîţu.

Rata de infectare cu Covid-19 în București este, miercuri, de 3,3 la mia de locuitori. Capitala intră în aceste condiții în scenariul roșu, alături de județele Timiș, Satu Mare și Ilfov, situație în care accesul la unele evenimente se va face cu certificatul verde.” !!! 😦 😦 😦

Sursa :

Alioșa.

47 de ani de la inaugurarea TRANSFĂGRĂȘANULUI !!!

septembrie 20, 2021

În loc de motto:

La vreo trei luni de zile de la depunerea JURĂMÂNTULUI MILITAR de către subsemnatul ca student al Școlii Militare de Ofițeri Activi ” Nicolae Bălcescu” , Arma GENIU

GENIȘTII din Armata României Socialiste au demarat LUCRĂRILE pentru CONSTRUIREA celui mai FRUMOS drum din vremea aceea din sud-estul EUROPEI , TRANSFĂGĂRĂȘANUL !!! 🙂 🙂 🙂

” 47 de ani de la inaugurarea Transfăgărășanului, drumul la care au muncit peste 50.000 de oameni

Transfăgărășan este drumul printre munții Făgărașului, ce începe din localitatea Bascov, județul Argeș si se termina in apropierea localității Cârțișoara, județul Sibiu.

Cu o lungime de aproximativ 152 Km, parte a DN 7 C, drumul face legătura intre cele doua provincii istorice Muntenia si Transilvania. Timp de patru ani, între 1970 și 1974, militari și civili s-au luptat cu natura pentru construirea a ceea ce a devenit șoseaua circulabilă aflată la cea mai înaltă altitudine din România, 2.042 m, până la inaugurarea Transalpinei, inaugurată oficial pe 20 septembrie 1974.

În 1968, după invadarea Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu și-a dorit realizarea unui drum strategic, care să lege Muntenia de Ardeal. Astfel, specialiștii au fost trimiși să studieze la fața locului posibilitatea construirii unei căi de acces care să taie Munții Mehedinți și pe cei ai Cernei, astfel încât, în cazul unui atac, armata să aibă mai multe variante de a ajunge în Transilvania. După câteva luni, în 1969, planurile s-au schimbat și a apărut ideea unui drum peste Munții Făgăraș, un drum național cu două benzi.

Lucrările au demarat in decembrie 1969, din ambele capete de la sud, geniștii din cadrul Regimentului 1 Râmnicu Vâlcea, iar de la nord cei de la Regimentului 52 Alba Iulia. Acestora li s-au alăturat lucrători civili atrași in special de salariu destul de consistent pe vremea aceea, de aproximativ 6000 de lei. Pe 10 martie 1970, soldatul Gheorghe Epure a deschis, cu escavatorul, drumul pentru punctul de plecare al Transfăgărășanului.

In anul 1971, Ceaușescu a schimbat planurile si drumul a devenit un drum național cu doua benzi, iar zona munților Făgăraș ar fi trebuit sa devina o stațiune a sporturilor de iarna cu peste 100 km de pârtii de schi , pârtii de bob, patinoare si hoteluri.

Proiectul s-a împotmolit cauza fiind lipsa acuta de fonduri sau îndreptarea acestora către alte lucrări considerate la acel timp de stricta necesitate . Drumul ce unduia pe lângă crestele Făgărașilor înghițise bani cu lopata.

Trebuia să poarte numele lui Ceaușescu, dar acesta a refuzat

Lucrarile trebuiau finalizate in 1973, dar conditiile meteo nefavorabile si greutate traseului au amanat finalizare cu 1 an.

Drumul a fost finalizat pe 20 septembrie 1974, la inaugurare fiind prezent si Nicolae Ceaușescu. Initial, ruta alpina avea sa poarte numele sau, dar acesta a refuzat si astfel numele acesteia a devenit Transfăgărășan.

Sursa foto: https://www.transfagarasan.info/

A urmat asfaltarea drumului, care a durat 4 ani, ruta de azi asa cum o stim noi fiind finalizata in anul 1980.

Construcția drumului a cerut si jertfe omenesti atat din partea militarilor, cat si a civililor. Datele oficiale vorbesc despre 40 de oameni care si-au dat viata pentru construirea Transfagarasanului.

In memoria acestora si a celor care au participat la constructia rutei s-au construit doua monumente Poarta Genistilor (coata 1200) si Poarta Întâlniri (cota 1600).

Pentru realizarea lui au fost săpați 41.000 metri cubi de piatră și au fost folosite 6000 t de dinamită, 3.500 t ciment, 90 t oțel beton, 4.100 m de țeavă, 24.000 de ancore, 130 t plase sudate.

Tunelul Capra – Bâlea Lac este cel mai lung tunel rutier din România (887 m) cu o singură bandă de 6 m lățime și un trotuar de 1 m lățime, este iluminat electric și ventilat natural. Galeria are o înălțime de 4,40 m.

Este cu atât mai special, cu cât, în cei patru ani cât a durat realizarea lui, mulți civili și militari au murit sub bolovani, sub maluri de pământ surpate, în prăpăstii sau sub poduri prăbușite.

Un astfel de eveniment nefericit a avut loc pe 8 iulie 1970, când, sub podul de peste pârâul Alunișului, au murit caporalul Cornel Florea Munteanu, sergentul Damian Dimitrie Laza, Gheorghe Elena Ursu, soldat Vasile Pavel Negrea, soldat Ilie Sanda, fruntaș Nicolae Alexandru Turtuba, fruntaș Simion Cut. În urma unei ploi torențiale, natura dezlănțuită a luat cu ea cele șapte vieți.

Pe 2 august 1971, soldatul Vasile Condor ajungea cu buldozetul la Lacul Bâlea – primul buldozerist care a lucrat la cota 2.000.

Poveștile despre sacrificii, lacrimi și pierderi de vieți omenești sunt strânse în multe cărți, una dintre ele scrisă chiar de un localnic din Arefu, Dodica Dobrin – „Legende din satul soarelui – Locuitorii din împărăția norilor”. El a fost singurul fotograf care a imortalizat lucrările la Transfăgărășan, „metroul munților”!!! 🙂 🙂 🙂

Sursa :

Alioșa

Un Punct de Vedere ce Trebuie Avut în Vedere !!!

septembrie 17, 2021

Motto:

  • Totul a PORNIT de la președintele României, Traian Băsescu , 2004-2014 , s-a CONTINUAT și se CONTINUĂ ” pas cu pas ” de către actualul președinte al României, Klaus WERNER Johannis , 2014- 2021- …………………….!!! 😦 😦 😦

” Restaurația epoleților . Marea recuperare la bani și la decizie ,cadoul lui Klaus Iohannis pentru sistem

ANALIZE • 15 SEPTEMBRIE 2021 • CRISTIAN PANTAZI 

Pe sub radar, cu o presă anesteziată, marile companii de stat din ministerele părăsite de USR PLUS sunt repopulate cu oamenii care răspund la comenzi. Concursul pentru șefia DIICOT a fost oprit prematur, alte concursuri de angajare cu criterii clare au fost stopate.

O restaurație în toată regula are loc, protejată de zgomotul crizei. În paralel, tot mai mulți lideri liberali sunt frustrați că președintele, omul care controlează acum tot jocul politic, s-a baricadat în buncărul de la Cotroceni și ia deciziile ca un general căruia nu i se pot contesta ordinele.

Abia instalați pe locurile eliberate de USR-iști, miniștrii liberali interimari au înlocuit șefii puși de USR PLUS în consiliile de administrație ale marilor companii – văzute permanent ca vaci de muls. O grabă greu de înțeles pentru PNL, un partid care nu mai prididește să recheme în fiecare zi USR PLUS la guvernare. Ce colaborare ar mai fi posibilă când toate gesturile sunt de agresiune, de îndepărtare brutală?

Miza înlocuirilor de la Transporturi și Economie e una financiară. Foștii miniștri USR PLUS începuseră decăpușarea marilor firme de stat și o tentativă de reformă prindea contur. Contracte păguboase cu companii protejate ani la rând au fost denunțate, ceea ce a însemnat pierderi de milioane de euro pentru oamenii de sistem. Atenție, vorbim în multe cazuri de companii ”strategice”, abonate la contracte și cu serviciile secrete, armata ori poliția, implicate în construirea de proiecte de infrastructură critică. Pe scurt, companii apropiate de oameni din serviciile secrete, protejate în ciuda faptului că deseori livrează scump și prost.

Acești oameni decuplați de la resurse au făcut masă critică. Și-au văzut afacerile amenințate, sinecurile periclitate, statutul desființat. Mai mult, au văzut cu groază cum la parchete s-ar putea întoarce șefi independenți care să dezgroape dosarele ascunse de oamenii lui Iohannis. Și atunci au apelat la toate cunoștințele și legăturile lor din politică ca problema să se rezolve rapid.

Lideri liberali relatează uimiți, în discuții private, cum premierul Cîțu a girat rapid schimbările brutale de la companii și concedierea USR-iștilor din eșaloanele doi și trei, deși înțelegerea era că îi așteaptă înapoi la guvernare odată ce congresele celor două partide se vor fi încheiat. Urgența era așadar alta: astuparea puținelor breșe făcute de USR PLUS în sistem, protejarea afacerilor amenințate, eliminarea transparenței. Iar Cîțu, o știm prea bine, nu mișcă nimic fără acceptul Cotroceniului.

Și așa ajungem la Cotroceni, sediul problemei. Rolul președintelui în declanșarea crizei politice e cunoscut: el a cerut explicit demiterea ministrului Stelian Ion. Prestația lui ulterioară însă îi frustrează total pe majoritatea liderilor liberali: nimeni nu știe ce vrea președintele cu adevărat pentru PNL, pentru coaliție și pentru el însuși după ce i se termină mandatul.

Iohannis a transformat Cotroceniul într-un buncăr. O unitate militară perfect opacă. A eliminat comunicarea publică și comunicarea cu partenerii politici de pe agenda instituției prezidențiale. Rarele conferință de presă (interviuri nu dă) și sporadicele consultări politice sunt formale, președintele nu dă informații. Așa cum remarca profesorul Alexandru Gussi, fost consilier prezidențial în mandatul lui Traian Băsescu, Iohannis a militarizat instituția.

Tot ce am scris se bazează pe discuții informale în ultimul an cu lideri liberali. ”Nu am văzut niciodată o competiție în care mâinile să ne fie întoarse la spate ca acum”, mi-a spus unul dintre ei. Senzația de cazarmă e tot mai pregnantă în PNL, dar nimeni nu iese să asume o astfel de opinie.

Există însă și câteva dovezi directe ale apetenței lui Klaus Iohannis pentru militarizare.

Prima – implicarea totală a structurilor militare în criza pandemică. Armata și poliția au preluat rolul structurilor civile în primăvara anului trecut, cu militari pe străzi – lucru nemaivăzut de la Revoluția din 1989. Apoi, toată campania de vaccinare e gestionată de Armată. Vlad Voiculescu a dezvăluit existența centrelor secrete de vaccinare pentru personalul din armată, poliție și servicii și la scurt timp a fost revocat din funcție.

A doua – preferința lui Iohannis pentru militarul Nicolae Ciucă ca premier de vreme rea. L-a numit în decembrie 2020, e în cărți și acum dacă va pica Florin Cîțu. Din toate opțiunile de pe masă, Iohannis l-a ales exact pe cel obișnuit să execute ordinele, nu un civil.

Mai e și o probă indirectă a acestui stil militarizat: modul în care Marcel Ciolacu pune PSD în slujba intereselor de moment ale lui Iohannis în criză. Semnele de întrebare legate de conduita lui Ciolacu și legăturile lui cu Cotroceniul sunt ridicate chiar de liderii din PSD care îi cer socoteală. Și încă ceva: ați văzut vreo critică reală, de fond a lui Ciolacu la adresa președintelui? Micile răbufniri, de ochii partidului, sunt mai degrabă ”pămătufuri”, cum li se spune în box loviturilor ușoare.

Pe scurt, președintele Iohannis conduce acum jocul politic după tactici militare, bazate pe secretizarea mișcărilor și transmitere de ordine care nu se discută. „Cine este generalul pentru care merită să ne sacrificăm?”, formula celebră cu care Ludovic Orban îl lansa pe Iohannis în campania din 2014, a fost realmente umplută de conținut. Flancat de oamenii în epoleți, refractari la orice schimbare politică ce le-ar putea periclita statutul în societate, Iohannis conduce partidul, guvernul și țara prin ordine. Care se execută, nu se discută.

Dan Tăpălagă scria în 2014 despre România ca despre ”țara democrației cu epoleți”. Relata atunci impactul serviciilor secrete asupra politicii, administrației și mediului de afaceri. Toate semnalele și informații arată că influența lor politică a crescut din 2014 și până acum. Iar Iohannis, un politician provincial, mediocru și netalentat, este omul care care le-a consolidat puterea. O parte din restaurația pe care o vedem acum prin ministere și instituții li se datorează.

De aceea, pentru liberali e greu de intuit deznodământul crizei, așa cum îl va ordona Cotroceniul. Înțelegere formală sau informală cu PSD? Sau o tentativă de refacere a coaliției cu USR PLUS? Semnalele arată clar prima variantă, dar unii liberali încă mai speră că președintele va înțelege că o alianță cu PSD va distruge practic PNL. Și dacă va alege să refacă alianța cu USR PLUS cu un alt premier decât Florin Cîțu, cum va gestiona partidul noul conflict iminent între viitorul președinte de partid (cel mai probabil Cîțu) și viitorul premier (altul decît Cîțu)?

Până în 25 septembrie, când vor afla planurile lui Iohannis, liberalii nu fac decât să încerce să găsească indicii la fiecare ieșire publică a președintelui. Un joc detectivistic stupid, o vânătoare cu limba scoasă după răspunsuri niciodată spuse răspicat. O frustrare maximă pentru liberalii care văd soarta partidului decisă în alte birouri și de alți oameni decât liderii lor aleși. O frustrare maximă pentru toți cei care văd cum președintele a abandonat definitiv agenda de civil reformist și s-a transformat într-un complice tăcut la restaurația epoleților.

Serviciile secrete erau prezente puternic în viața publică și în mandatele lui Traian Băsescu. Diferența era și una stilistică: atunci, serviciile făceau paradă de acțiunile lor – amintiți-vă de celebrele comunicate ale DNA, acum totul e pe sub masă, informal. Și într-un caz și în altul însă, efectul e devastator: suspendarea democrației, mutarea deciziei politice din sediile civile în cele militare, transformare vieții politice într-o mișcare browniană irelevantă.” ,

Sursa :

Alioșa .

ROMÂNII au ajuns la capătul puterilor și în pragul disperării……………..

septembrie 8, 2021

Motto:

” România – o ţară ajunsă la disperare, cu un guvern fantomă şi un popor debusolat atacat din toate părţile

Teo Palade  05 Septembrie 2021

Teo Palade

Poate nu suntem singurii din lume care se confruntă cu o situaţie atât de tulbure. Dar, spre deosebire de alţii,  noi pretindem că ne aflăm în inima Europei, ne considerăm un stat democratic, stabil din punct de vedere economic şi cu o clasă politică responsabilă. Nimic mai neadevărat. Este doar un clişeu. Este imaginea care ni se vinde, mai ales în anii electorali, când politicienii, machiaţi strident în culorile naţionale, pozează în patrioţi, iubitori de naţie şi par a fi afectaţi de situaţia omului de rând ca şi când le-ar fi murit o rudă apropiată.

Unde şi cum suntem

În realitate ne aflăm la marginea estică, aceea sărăcită de cotropitori, a Europei: „Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând prin aceasta că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere ale continentului. În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora[1]. Au trecut multe decenii de când nu am mai cunoscut cu adevărat democraţia.

Din punct de vedere economic am ajuns într-un faliment real, ascuns de autorităţi sub fraze sforăitoare şi planuri de redresare niciodată materializate. Şi asta fiindcă de treizeci de ani distrugem fără răgaz tot ce am avut de calitate în ţară şi tot ce a fost performant în domeniul industrial şi în agricultură, pentru că vindem pe nimic inclusiv pământul de sub noi şi nu contenim în a sufoca din faşă orice iniţiativă autohtonă cu perspective de dezvoltare.

Iar clasa politică, provenită din zona de scursură urât mirositoare a societăţii, se târăşte fără ruşine precum un câine linguşitor şi flămând în faţa străinătăţii şi are veleităţi de zbir în raport cu propriul popor. Oriunde priveşti, găseşti disperare.

Pensionarul

E disperare în ochii obosiţi ai pensionarului român. El trăieşte la limita subzistenţei din mila unui guvern iresponsabil şi nepăsător care consideră că pensia reprezintă o cheltuială inutilă şi nu un drept al celui care a plătit o viaţă întreagă statului în baza unui contract ce i s-a promis că va fi respectat  cu sfinţenie. E disperarea celui ajuns la vârsta neputinţei care vede cum fiecare nou guvern, cu metode specifice tâlharului la drumul mare, îl atacă ştiindu-l vulnerabil şi încearcă să-i fure din puţinii bani care i se cuvin de drept. E disperarea celui tratat cu dispreţ în spitale, lipsit de medicaţia neceară bătrâneţii sau pus în faţa unor preţuri exorbitate pentru aceleaşi medicamente pe care cu puţini ani în urmă le cumpăra cu câţiva lei. E disperarea individului dependent de mila unui stat care îl tratează ca pe un balast, un stat interesat în dispariţia sa cât mai apropiată pentru a-i lua banii ce i se cuveneau şi a-i băga în buzunarul larg al acoliţilor veşnic nesătui.

Bugetarul

Citeşti disperarea pe faţa angajatului la stat cu salariul blocat an după an şi trăind sub permanenta ameninţare a disponibilizării întrucât fiecare nouă administraţie constată, pe bună dreptate sau nu, că predecesoarea a umflat fără rost aparatul administrativ. E disperarea celui obligat să trăiască după reguli din ce în ce mai absurde, a aceluia care trebuie să se vaccineze pentru a mai putea veni la serviciu, a aceluia care poartă masca opt ore pe zi şi care se află la contactul direct cu nervozitatea unor oameni care, hărţuiţi de legi inepte, au ajuns la limita suportabilităţii.

Agricultorul

Disperat este şi agricultorul, ţăranul adevărat. Părăsit de de statul care l-a exploatat nemilos decenii la rând, rătăcit între restricţii de toate felurile al căror rost nu-l înţelege, fără posibilitatea de a-şi fructifica munca pământului, alungat din pieţe şi victimă sigură a samsarilor de produse agroalimentare, obligat uneori să-şi arunce la gunoi produsele decât să le dea pe nimic, cu vitele din curte omorâte, sub pretextul unor maladii ori pandemii importate, de  hoarde ucigaşe echipate precum extratereştii, văduvit de pământul strămoşesc prin maşinaţiuni funciare coordonate de oficialităţile care ar fi trebuit să-l apere de tâlharii de terenuri agricole înmulţiţi ca ciupercile după ploaie, cu drumurile satului lăsate în părăsire, obligat să care apa necesară gospodăriei de la fântâna satului cu cobiliţa pe grumaz ca acum două sute de ani. Din ce în ce mai sărac în satul părăsit de tineret, ţăranul îşi plânge disperarea în pumnii noduroşi munciţi din greu. El este invizibil pentru acest guvern fantomă.

Părinţii

Sunt disperaţi părinţii. Ei nu mai pot controle ceea ce se întâmplă cu copiii lor ajunşi prizonierii unui sistem de educaţie aflat în descompunere, ai unui mecanism dubios a cărui singur efect este semialfabetizarea unor viitori semidocţi. E disperarea celui pus să semneze pentru vaccinarea copilului drag cu un vaccin în care nu are încredere pentru că efectele sale pe termen lung îi sunt în mod intenţionat ascunse. E disperarea aceluia care trebuie să-şi părăsească copilul de numai doi ani speriat de necunoscut la poarta grădiniţei întrucât nişte dispoziţii idioate ale unora care se erijează în apărătorii sănătaţii poporului nu ţin cont nici de sentimentele părinteşti şi nici de trăirile copilaşului.

Copiii

Disperaţi sunt şi copiii, azvârliţi de lopata nepăsătoare ministerului de resort ca nişte cartofi din „şcoala prin prezenţă fizică” spre „şcoala online” şi invers, rostogoliţi precum dovlecii de la obligativitatea de a purta în clasă numai un anumit tip de mască la vaccinarea aproape obligatorie. E disperarea firească a copilului căruia i se spune să nu-şi mai numească mama mamă şi tatăl tată. A copilului aruncat încă de la vârsta cea mai fragedă în dilema incertitudinii sexuale, a unei educaţii agresive care îl orientează spre actul sexual contra naturii, spre negarea autorităţii părinteşti, spre manifestarea unei independenţe pe care nu o înţelege, nefastă pentru oricare copil normal şi ale cărei adevărate consecinţe nu le cunosc nici „educatorii” lui.

Cetăţeanul

Cetăţeanul, românul simplu sau cât de cât înstărit, este şi el cuprins de disperare. Este atacat din toate părţile de o administraţie ajunsă la putere prin fraudă, care nu-i cunoaşte şi nu-i apără interesele, care inventează legi după legi menite să-l îngenuncheze precum o vită înainte de sacrificiu. Din sferele tulburi ale puterii semioculte îl atacă arafaţii, cerându-i să se comporte precum un ciumat, să se vaccineze pentru a putea bea o bere, amendându-l dacă i-a căzut masca sub nas sau dacă merge la piaţă peste orele permise de Ordonanţele Militare care nu au nicio legătură cu armata.

Din spitale îl atacă medicii, tot mai mulţi lipsiţi complet de etica profesională şi condiţiile de spitalizare depăşte cu decenii de evoluţie a actului sanitar. În spitalele româneşti se moare, poate mai des decât de boală, de nepăsare, de frig sau de foc.

De la Palatul Victoria îl atacă cîţii, îngropându-l în sărăcie şi datorii plătibile de el şi de urmaşii săi.

Din dealul Cotrocenilor îl  atacă iohanişii, aroganţi şi nesimţitori, subordonându-l unor guverne adunate în haite, a căror unică îndeletnicire este de a se pleca în faţa străinătăţii hulpave şi urărind un singur scop – ajungerea la ciolan.

Din cele mai neaşteptate locuri îl atacă, cu sălbăticie, corporaţiile străine care i-au subtilizat întreaga industrie, i-au acaparat cu sprijinul băseştilor, năstaşilor, bocilor (şi altor circa douăzeci de prim-miniştri rotiţi pe fotoliul din Palat ca tiribombele la bâlci) apa pe care o bea şi în care se spală, electricitatea cu care îşi luminează casa tot mai săracă, telefonul cu care îşi simte aproape copiii alungaţi de sărăcie în lumea largă, pâinea făcută din grâul trudit spre a fi vândut pe nimic…

În ţara asta bolnavă de disperare pe acelaşi cetăţean îl mai atacă şi speculanţii mărunţi sau mari, mărind la nesfârşit preţurile, sugrumându-l financiar şi furându-i zile din viaţă cu sprijinul direct al guvernanţilor corupţi.

Deasupra tuturor, nişte specimene incapabile să guverneze

Deşi au trecut secole ce s-au vrut înoitoare peste acest popor, politicienii nu s-au schimbat. Ei sunt şi azi aceiaşi şnapani, aceiaşi hoţi organizaţi în găşti denumite pompos partide, aceiaşi ignoranţi înfumuraţi care confirmă proverbul „Prostul nu e prost destul dacă nu-i  fudul”. Politicienii au rămas, ca o rasă îngheţată într-o matriţă fiziologică imuabilă, aceiaşi indivizi fără simţul dragostei de ţară, aroganţi cu poporul considerat o turmă de imbecili şi, pe deasupra, lipsiţi complet de sentimentul demnităţii naţionale.

Nu evoluăm ca ţară.

Nici măcar nu rămânem în echilibru la un anumit stadiu de dezvoltare. Involuăm într-un ritm debordant. Fenomen dincolo de orice dubiu pentru orice observator obiectiv al realităţii româneşti.

De ce?

Pentru că ei, politicienii, aceiaşi dintotdeauna, par a fi rămas exact aşa cum, în 1856, la Congresul de la Paris, îi descria  contele Clarendon, reprezentantul Angliei – nişte specimene incapabile să guverneze: 

 „Cum se poate guverna o ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi – nu fac nimic altceva decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor puteri tutelare?” .

Sursa :

https://www.art-emis.ro/analize/romania-o-tara-ajunsa-la-disperare-cu-un-guvern-fantoma-si-un-popor-debusolat-atacat-din-toate-partile

” Munţii noştri

Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă.
De-am închide-a Ţării poartă,
Alţii ne-ar cerşi la Poartă!

Însă Hoţii-s chiar din Ţara
Trădători la cei de-afară!
Doamne Iartă-i! Eşti în Drept!
Însă Du-i hăt în deşert!

Doamne, Dă-i la Neam unire
Şi Dă-i demnă cârmuire.
Că-i prea mult blajin şi laş
Şi supus stă la borfaşi!

O Neam românesc din Daci
Nu mai cerşi doar pozmaci
Ci Ridică-te creştin
Ca să scapi de cel Hain!”

Sursa :internetul.

Alioșa .

Prin clepsidra timpului

septembrie 5, 2021

Gânduri rebele

 Prin clepsidra timpului de neguri şi lumină, prin văi adânci și munți de neatins, trecutul şi prezentul se îmbină cu trăiri ce s-au stins și-au să vină, pătrunși de emoții contrare, printre adevăruri și minciuni, trudiți și-mpovărați de griji nefaste, nemuritori și tineri, dar bătrâni, călătorim prin lumini și umbre amăgindu-ne cu vise când viața se scurge ușor

prin clepsidră spre orizonturi noi.

Vezi articolul original

Ce nu știu românii în general și toți clujenii în special .

septembrie 2, 2021

Motto:

  • ” Emil Boc a vandut tot centrul Clujului catre unguri si evrei! Cluj-Napoca, un oras retrocedat. Ce le mai ramane romanilor?
1

Lustruitorul de pantofi ai ungurimii in Ardeal, penticostalul Boc Emil, sluga lui Paszkany Arpad si a lui Soros, a retrocedat masiv Clujul ungurilor, repectiv cultelor manghiare romano-catolic, reformat, unitarian si evreilor de pretutindeni.

Multi dintre prosti care l-au votat si rasvotat pe impostorul sectanto-politic Emil Boc se vor trezi ca pamantul de sub picioare nu le mai apartine si vor fi scosi incet incet din orasul preconizat sa redevina o veriga strategica a maghiarimii in procesul de dezlipire a Ardealului de la Romania.

2

Capitala Transilvaniei este asaltată de cereri de retrocedări de imobile, venite în special din partea bisericilor maghiare, a bisericii greco-catolice şi a comunităţilor evreieşti. În urma înţelegerilor politice de la Bucureşti, se va da deschide Cutia Pandorei, cu efecte dramatice asupra oraşului Cluj-Napoca.1

Biserica catolică revendică sediul Univertăţii Babeş-Bolyai din străzile Universităţii nr.7-9, Kogălniceanu nr.1 şi 2, dar şi sediul Facultăţii de Litere a acestei universităţi din strada Horea nr.31

Este vorba de solicitări de restituiri, în mare parte, de clădiri monumente istorice, multe sedii de şcoli, licee, grădiniţe, clinici medicale, chiar şi proprietăţi ale Universităţii Babeş -Bolyai, dar şi terenuri intravilane. Trebuie precizat că o parte din aceste imobile au fost deja restituite, unele se află in instanţă, alte urmează a fi restituite doar pe baza unei înţelegeri politice, odată cu intrarea UDMR la guvernare. În unele cazuri ar trebui sesizată Curtea Constituţională pentru a da o soluţie privind legalitatea unor retrocedări către cultele religioase a unor instituţii de învăţământ public (grădiniţe, şcoli, licee, colegii, universităţi), care apoi sunt transformate în şcoli cu predare în limba maghiară, sub oblăduirea bisericilor maghiare. Unde există oare separarea statului de biserică, aşa cum se prevede în Constituţia României? Peste 60 de imobile, cerute de catolici Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia a depus la Primăria Cluj-Napoca cereri de retrocedări a peste 60 de imobile şi terenuri situate în capitala Transilvaniei, cele mai multe situate în centrul oraşului. Această instituţie religioasă maghiară s-a autointitulat moştenitoarea bunurilor deţinute în perioada interbelică de cultul catolic din Ardeal (nu ştim pe ce considerente o instanţă din Miercurea Ciuc i-a recunoscut acest drept). În virtutea acestui drept, Arhiepiscopia de Alba Iulia cere retrocedarea unui număr mare de clădiri din Cluj-Napoca, fiind vorba despre spaţii deţinute de Universitatea Babes-Bolyai, licee, biblioteci, grădiniţe, hoteluri, cămine de bătrâni, şcoli pentru persoane defavorizate, terenuri şi apartamente.

Nu au obţinut divizarea Universităţii Babeş-Bolyai (deoarece evreo-maghiarul Andrei Marga a lucrat tot pentru cauza ungurimii in mandetele lui nenumarate de rector nefacand altceva decat sa revendice, vorba vine, pentru UBB, cat mai multe imobile si terenuri, pe care acum ungurii sa le ia la pachet) Ungurii au obtinut su alte clădiri ale prestigioasei şcoli româneşti. Biserica catolică revendică sediul Univertăţii Babeş-Bolyai din străzile Universităţii nr.7-9, Kogălniceanu nr.1 şi 2, dar şi sediul Facultăţii de Litere a acestei universităţi din strada Horea nr.31. Arhiepiscopia Romano-catolică a depus cereri de revendicare a sediilor unor licee cu renume în Cluj-Napoca, unde studiază atât elevi maghiari, cât şi români şi germani , fiind vorba despre instituţii multiculturale. Astfel, sunt cerute liceele de muzică, S. Toduţă, de coregrafie, liceul romano-catolic, un teren aparţinând liceului Anghel Saligny şi Şcoala ajutătoare nr.1. Până acum, a fost retrodecedată în natură Şcoala ajutătoare nr.1. De asemenea, sunt revendicate biblioteca Octavian Goga, şcoala “Bob”, Clinica de neurologie şi psihiatrie din str. Pasteur nr.3-7, Căminul de bătrâni din bdul 21 decembrie nr 136-138, Hotelul Melody din str Piaţa unirii nr.29. De asemenea, biserica catolică maghiară solicită retrocedarea a numeroase terenuri intravilane, administrate de Camera Agricolă, cu valoare financiară foarte mare. Astfel, potrivit tabelului de la primăria Cluj-Napoca, cultul maghiar a depus cereri de restituire pentru terenuri La Vale nr. 4, în str. Uliului (Vulturului), La Dealul Steluţei, la Drum la Dealul Steluţei, La faţa din Valea Chintăului, casă şi teren La Dealul Steluţei, La Faţa de la Coada Teleacului, în Colonia Breaza, La Pietroasa, La Mirişte, La Gela, La Dosul de la Coada Teleacului, La Valea Treia. Reformaţii vor grădiniţele din Cluj Parohia şi Eparhia Reformată Maghiară au depus cereri de retrocedare, în special pentru sedii ale instituţiilor de învăţământ: grădiniţe, şcoli, licee, biblioteci, sedii ale unor clinici medicale, hoteluri. Astfel, cultul maghiar a revendicat grădiniţele nr.42, nr.21, nr.43, nr. 46 „Bambi”, nr. 57. În mare parte, toate aceste imobile au fost retrocedate, iar copiiui mutaţi în alte grădiniţe. Eparhia Reformată a revendicat şi a primit integral Liceul Emil Racoviţă, inclusiv terenul aferent, fiind retrocedate şi liceele forestier şi Apaczai. Eparhia a cerut şi internatul Liceului Gheorghe Şincai, nefiind restituit, încă. În schimb, liceul Şincai cu predare în limba română şi maghiară a fost retrocedat acestui cult, care l-a transformat în liceul reformat, cu predare exclusiv în limba maghiară.

1

Acelaşi cult a depus cerere de restituire pentru clinica de pediatrie din strada Câmpeni nr.2-4, pentru Policlinica CFR, dar şi pentru Staţia de salvare din strada Horea nr.55. O adevărată controversă a iscat retrocedarea către Colegiul Reformat de la Debreţin a Hotelului Continental, hotel ce a fost revendicat şi de Eparhia Reformată din Ardeal. Oare cum a putut fi restituit un imobil de pe teritoriul românesc unei biserici dintr-o altă ţară? Oare procurorii DNA nu au habar de acest lucru? O fundaţie revendică în numele comunităţii evreieşti De asemenea, multe clădiri din Cluj-Napoca sunt revendicate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, prin intermediul Fundaţiei Caritatea. Nu ştim cum poate avea o fundaţie calitatea procesuală pentru a solicita retrocedarea unor imobile, dar ştim sigur că unele au fost deja restituite. De exemplu, această fundaţie a cerut Şcoala de Muzică şi a primit-o, a solicitat o grădiniţă din str. Horea nr. 21 şi a primit-o. A mai făcut cereri de retrocedare pentru sediul unei clinici medicale din strada Iaşilor nr. 16, dar şi a unor imobile din străzile Someşului nr.30, Braşov, nr 32, str. Constanţa nr.12, Traian Vuia, nr 6-8-10, Oţetului nr.3, Andrei Şaguna nr. 28-30. Greco-catolicii sunt refuzaţi Multe cereri de retrocedare au făcut şi reprezentanţii bisericii greco-catolice, dar în mare parte au fost respinse, mai ales din cauza conflictelor existente cu biserica ortodoxă. Spre exemplu, a cerut Casa parohială din strada Războieni, nr 21, dar cererea a fost respinsă pe motiv că imobilul se află în proprietatea bisericii ortodoxe. De asemenea, nu au fost acceptate solicitările pentru imobilul din str Avram Iancu nr.44-46, unde funcţionează un dispensar sportiv, pentru clădirea Conservatorului G. Dima, a seminarului liceal I. Micu, pentru două clădiri din strada Eroilor, nr 10, si strada Napoca nr.6, declarate monument istoric. În concluzie, trebuie precizat că nu suntem împotriva retrocedărilor, fiind vorba despre un act de dreptate în faţa abuzurilor regimului comunist, dar autorităţile trebuie să ţină cont de interesul public când este vorba despre retrocedări de clădiri monument istoric, de şcoli ( grădiniţe, licee, colegii, facultăţi), unde învaţă copiii români indiferent de naţionalitate (care au fost ridicate din fonduri publice în perioada regimului habsburgic, austro-ungar sau românesc). Alungarea copiilor români din şcolile publice unde au învăţat pentru a fi retrocedate bisericilor maghiare nu poate fi considerat un act de dreptate, ci este vorba de o altă formă de abuz, îndreptată împotriva elevilor români, care sunt despărţiti, în mod forţat de colegii lor maghiari. De asemenea, poate fi pusă sub semnul întrebării constituţionalitatea desfiinţării unor instituţii publice de învăţământ, ca urmare a restituirii clădirilor acestor culte religioase, pentru a fi transformate în şcoli cu predare exclusiv în limba maghiară.

1

În aceste cazuri, învăţâmântul public din sânul comunităţii maghiare este controlat de biserică, total neconstituţional, deoarece în legea fundamentală s-a statuat principiul separării bisericii de stat.” !!! 😦 😦 😦

Sursa :

Alioșa .

Ce nu știu românii despre colonelul Alexandru Sturdza ,un filogerman convins și apropiat liberalilor vremii.

septembrie 1, 2021

Motto:

” Cine UITĂ greșelile TRECUTULUI, este dispus a le REPETA” ( Nicolae Iorga) .

  • În cele ce urmează voi da REPUBLICARE prin ” copy paste” unui articol pertinent inspirat din CARTEA ” Radiografia unei trădări” semnată și de fostul meu coleg de promoție 1969 la Liceul Militar ” Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc !!! 🙂 🙂 🙂

colonelul în retragere , Petre OTU !!! 🙂 🙂 🙂

  • ” Alexandru Sturdza , un trădător din convingere

Autor :Manuel Stănescu .

Trecerea la inamic a colonelului Alexandru Sturdza în anii Primului Război Mondial rămâne o pagină puţin cunoscută din istoria noastră. Nici nu este de mirare: nu reprezintă un subiect foarte comod. Dacă în perioada interbelică a apărut o singură carte dedicată acestui episod delicat, e de la sine înţeles că istoriografia comunistă l-a trecut complet sub tăcere.

De curând însă, Petre Otu

şi Maria Georgescu au publicat Radiografia unei trădări.

Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, o lucrare extrem de bine documentată şi care luminează multe dintre cotloanele obscure ale acestui caz.

Acesta a fost mediul în care a crescut Alexandru. A primit, cum era de aşteptat, o educaţie aleasă, având profesori germani şi francezi, iniţiat în spiritul culturii germane de tatăl său şi în cea franceză de mamă. De altfel, cu fiecare coresponda în cele două limbi, expresie a educaţiei insuflate de părinţi.

Conflictul cu Alexandru Averescu 

La 9 martie 1889, Alexandru Sturdza era înregistrat ca soldat voluntar în armata română, dar la 16 noiembrie acelaşi an primea un concediu de trei ani pentru a urma studiile militare în Germania. De fapt, a rămas în Germania timp de 12 ani, perioadă în care a urmat cursurile mai multor instituţii de învăţământ şi a efectuat stagii de practică în unităţi şi comandamente de diferite arme. A parcurs cursurile Şcolii Militare din Hanovra, absolvită în 1891. Pe baza studiilor din Germania, tot atunci a fost primit în armata română, cu gradul de sublocotenent. Pe baza unui acord încheiat între Carol I şi împăratul Wilhelm al II-lea, Alexandru Sturdza a servit în armata germană până în toamna anului 1901. A studiat la Şcoala de Artilerie şi Geniu şi la Academia de Război din Berlin, fiind pregătit ca ofiţer de legătură în conformitate cu tratatul de alianţă dintre România şi Puterile Centrale. În toată această perioadă a avansat în grad şi în armata română.

Alexandru a avut performanţe deosebite în instituţiile militare. A fost şi perioada când a intrat pentru prima dată în conflict cu Alexandru Averescu, pe atunci maior şi ataşat militar la Berlin din august 1896. Potrivit regulamentelor epocii, toţi militarii români aflaţi în misiuni în ţara respectivă, inclusiv cei aflaţi la studii sau stagii de pregătire, se găseau în subordinea ataşatului. Averescu era, prin urmare, superiorul direct al lui Alexandru Sturdza, aflat la Academia de Război din Berlin.

În ciuda pregătirii profesionale impecabile, mulţi îl considerau încă doar o „beizadea” 

Alexandru Sturdza s-a întors în România în 1901, fiind încadrat în Batalionul 2 vânători, purtând însă pentru totdeauna experienţa vieţii în Germania, devenită a doua sa patrie. În ţară, a încercat să imprime un nou curs în armata română, ofiţerii veniţi din Germania sau Austro-Ungaria fiind cei mai în măsură a observa lipsurile, starea de inferioritate faţă de armatele unde ei se formaseră şi se instruiseră. A folosit influenţa tatălui său, ajuns prim-ministru şi concomitent ministru de război la cumpăna dintre secole, care a difuzat, prin semnătura sa, ordine, instrucţiuni, regulamente, toate elaborate de Alexandru Sturdza, unul dintre artizanii cursului reformist în armată.

În septembrie 1903 a fost mutat la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, căpitanul Alexandru Sturdza fiind numit comandant al companiei de elevi, având şi calitatea de profesor. Deşi puţini îi contestau lui Sturdza pregătirea profesională, în epocă era considerat o „beizadea”, prin prisma faptului că era fiul unuia dintre cei mai importanţi lideri politici români. Acest sprijin influent şi caracterul său intransigent l-au adus în multe situaţii tensionate.

Spirit metodic şi având un înalt simţ al datoriei, dublate de o bună pregătire, Alexandru Sturdza s-a achitat exemplar de misiunea din capitala Franţei, trimiţând spre ţară rapoarte detaliate şi foarte utile, care demonstrau că era informat în multe privinţe, îndeosebi cele militare, având o mare putere de analiză şi beneficiind de experienţa vieţii de peste un deceniu în Germania.

Articolul care a declanşat furtuna în lumea militară românească 

Avansat între timp la gradul de maior, a fost rechemat în ţară în noiembrie 1911. Într-o perioadă dificilă a vieţii sale, legate de boala tatălui său şi rana gravă primită în timpul unui duel, Alexandru Sturdza nu a abdicat niciodată de la principiile sale foarte stricte care i-au ghidat cariera şi viaţa. Pe de altă parte, modul oarecum incorect în care s-a făcut avansarea sa la gradul de maior în 1908 nu a făcut altceva decât să declanşeze un nou scandal, care a întărit imaginea de „protejat” pe care o avea deja. De fapt, această avansare ar fi trecut neobservată dacă nu s-ar fi suprapus peste un alt scandal, prin publicarea în revista „Ramuri” din Craiova, a unui articol al acestuia intitulat „O eră nouă în oştire?”; articolul fusese prilejuit de Legea pentru organizarea armatei din 29 martie 1908, iniţiată de Alexandru Averescu şi care avea în multe privinţe un caracter revoluţionar.

Cei doi ofiţeri au fost pedepsiţi pe cale ierarhică, Gheorghe Cantacuzino fiind pedepsit cu 10 zile de arest de superiorul direct, cu 20 de zile de principele Ferdinand, fiind suspendat din calitatea de comandant de companie şi adus înaintea Tribunalului Teleorman în calitate de inculpat pentru abuzurile de putere din timpul răscoalelor ţărăneşti.

Duelul Sturdza-Cătuneanu 

Opinia publică a perceput pedepsirea celor doi ofiţeri, motivată, dar şi disproporţionată, ca o injustiţie, în condiţiile în care Alexandru publicase la rândul lui articolul fără a-şi informa superiorii. La sugestia prim-ministrului, Alexandru Averescu a constituit ad-hoc un Consiliu de Onoare, care l-a considerat nevinovat pe Alexandru Sturdza, înaintat „la alegere” în gradul de maior.

În loc să se stingă, scandalul a luat amploare, inclusiv în presă. Regele Carol a cerut pedepsirea lui Alexandru, dar tatăl său a declarat că, în atare situaţie, îşi va oferi demisia din fruntea guvernului, acuzând o conspiraţie urzită împotriva sa şi care exploata politic momentul. Şefii militari l-au constrâns pe Alexandru să dea satisfacţie căpitanului Ion Cătuneanu, în timp ce pedepsele aplicate celor doi ofiţeri – Cantacuzino şi Cătuneanu au fost „relaxate”.

Duelul dintre Sturdza şi Cătuneanu a avut loc în ziua de 9 iunie 1908, la ora 6 dimineaţa, în manejul Regimentului 1 artilerie (Hipodromul Bibescu), arma folosită fiind sabia. Sturdza a fost rănit la nivelul feţei, o tăietură de 12 cm de la ureche până sub bărbie. Doar câţiva milimetri mai jos şi rana ar fi putut deveni mortală. Deşi Cătuneanu i-a întins mâna, Sturdza a refuzat.

Ulterior, imaginea maiorului Sturdza s-a ameliorat. Nicolae Iorga a scris un articol înflăcărat, în care amintea de pregătirea acestuia, considerândul unul dintre cei mai bine pregătiţi tineri ofiţeri. Pe de altă parte, presa a publicat extrase din dosarul personal al căpitanului Cătuneanu, care dovedeau că ofiţerul avea grave probleme de comportament, evidenţiate de-a lungul anilor de superiorii ierarhici.

Nemulţumit de decizia de neutralitate hotărâtă în Conisliul de Coroană 

Revenit de la Paris, maiorul Sturdza a lucrat o perioadă la Marele Stat Major, la 1 aprilie 1912 fiind avansat locotenent-colonel şi numit comandant al Batalionului 6 vânători, unitate cu care a participat la campania armatei române din sudul Dunării, pe care apreciat-o ca „nefiind un război adevărat”. La scurt timp după demobilizare a fost numit comandant al Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti. Ca de obicei, şi-a îndeplinit atribuţiile cu profesionalism şi simţ de răspundere, intrând nu de puţine ori în conflict cu superiorii ierarhici. La 1 decembrie 1914 a fost înălţat la gradul de colonel. A fost critic în primul rând la adresa sistemului de pregătire a ofiţerilor folosit în perioada neutralităţii, când s-a pus accent pe număr, nu pe calitate.

În plus, colonelul Sturdza era vizibil marcat de decizia de neutralitate hotărâtă de celebrul Consiliu de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, fiind în asentimentul total al socrului său, Petre P. Carp, care ceruse ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale, în spiritul tratatului amintit.

Atitudinea şi concepţiile lui Sturdza pot fi subînţelese şi din memoriile fruntaşului liberal I.G. Duca.

În calitate de ministru al instrucţiunii şi cultelor, fusese informat că în şcoala militară al cărei comandant era Sturdza se desfăşura o activitate de propagandă antimilitaristă şi adventistă. Duca l-a informat de situaţie, sperând într-o stopare a unor asemenea practici. Răspunsul alambicat primit de la Sturdza l-a nedumerit pe Duca, care l-a chemat pentru o întrevedere privată, notând ulterior că Alexandru era „un spirit încăpăţânat şi sucit”, o conversaţie cu el în termeni de bun simţ fiind aproape imposibilă.

La declanşarea mobilizării, la 14/27 august 1916, în conformitate cu dispoziţiile regulamentare, Alexandru Studza a fost desemnat să comande o unitate de infanterie, fiindu-i desemnat Regimentul nr. 1 „Dolj”. La scurt timp însă a primit ordin să revină la Bucureşti, unde i s-a încredinţat comanda Brigăzii 7 mixtă, creată ad-hoc, decizie motivată de evoluţia evenimentelor de pe front. Ea a fost introdusă în prima linie fără a ajunge la o capacitate combativă ridicată, cu toate eforturile colonelului Sturdza. Acesta s-a dovedit foarte drastic în paginile jurnalului personal la adresa modului de conducere al Marelui Cartier General român, care dezintegra unităţile, le amesteca şi le subordona pe baza unor criterii obscure, un haos care explică, în parte, înfrângerile teribile din toamna anului 1916.

Averescu: „Nu am ce face cu astfel de înfumuraţi” 

În luptele din decembrie 1916, unitatea comandată de Sturdza a fost subordonată Diviziei 12 cavalerie rusă, comandată de generalul finlandez Mannerheim. Spre sfârşitul anului, în urma unor acţiuni ofensive ale trupelor româno-ruse, colonelul Sturdza a luat câteva decizii bizare, care vizau o retragere a unităţii sale în adâncime, sub pretextul – imaginar – al unor ofensive inamice; aceasta l-a nemulţumit profund pe generalul Averescu, comandantul Armatei a 2-a, care a cerut explicaţii, între cei doi având loc un schimb acid de replici. Averescu şi-a notat, în ziua de 24 decembrie 1916/6 ianuarie 1916, în Notiţe zilnice de războiu: „Cea mai urâtă zi din cursul campaniei şi poate din viaţă chiar! Colonelul Sturdza s-a retras fără cauze aparente, precipitat, fără a mă preveni la timp…”. Curând, Averescu a cerut generalului Prezan, şeful Marelui Cartier General, ca Alexandru Sturdza să fie luat din compunerea Armatei a 2-a.

„Nu am ce face”, scria Averescu, „cu astfel de înfumuraţi, care, cu toate că au unele calităţi, sunt mai mult o încurcătură decât un ajutor […] Are calităţi; defectele însă precumpănesc”.

Trecerea la inamic şi planurile de a forma un corp de voluntari alcătuit din prizonieri 

Alexandru Sturdza şi-a pregătit minuţios fuga. Jurnalul său denotă frământările sufleteşti prin care a trecut în timpul campaniei din 1916 şi aprecierile sale critice, îndreptăţite de cele mai multe ori, asupra situaţiei generale. Era îngrijorat şi de comportamentul trupelor ruse, despre care considera că formează un regim de ocupaţie asupra teritoriului românesc neocupat de trupele Puterilor Centrale. Planurile de strămutare a autorităţilor (monarhie, parlament, guvern) şi a armatei pe teritoriul Rusiei le considera ca reprezentând sfârşitul statului român. La data când s-a decis să dezerteze, aceste planuri fuseseră abandonate, sub influenţa Franţei.

Trimis departe de front, Sturdza a considerat că a venit momentul oportun pentru punerea în aplicare a planului său, fiind ferm convins că va deveni un adevărat salvator al patriei sale. El urmărea să formeze, folosind prizonierii români aflaţi în lagărele din Germania şi Austro-Ungaria, un corp de voluntari, care, sub comanda sa, să lupte alături de germani pentru alungarea trupelor ruse din Moldova. În acest fel considera că va elibera statul român de influenţa Rusiei, concomitent cu regăsirea aliaţilor de până în Primul Război Mondial.

L-a convins de justeţea acestui plan şi pe locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 infanterie, fost ataşat militar la Viena în anii 1914-1916, perioadă în care ar fi fost racolat de serviciile secrete germane. Crăiniceanu urma să fie primul ofiţer român care trebuia să treacă la inamic cu trupele din subordine, exemplul lui fiind urmat şi de alte unităţi şi mari unităţi române. Acesta era fiul generalului Grigore Crăiniceanu, o personalitate militară a vremii, fost ministru de război şi şef al Marelui Stat Major.

Moartea ordonanţei, în împrejurări neelucidate 

Obligat să părăsească linia frontului, colonelul Sturdza şi-a trimis bagajele la viitoarea unitate şi, însoţit de adjutant, locotenentul în rezervă Constantin Wachmann (fiul lui Eduard Wachmann, dirijor, compozitor şi profesor universitar român de origine germană) şi de ordonanţa sa, caporalul Marin Năstase, s-a deplasat, în seara zilei de 23 ianuarie/5 februarie 1917, la foştii subordonaţi, pentru a-şi lua rămas bun, alegând Regimentul 2 grăniceri, ce fusese sub comanda sa.

Sub pretextul că este prea târziu să înnopteze la Panciu, urma să rămână la regiment. A ales să meargă la Batalionul 2 grăniceri, constituit din rezervişti; deplasându-se pe şoseaua dintre Dealul Satului şi dealul Voloşcani, a afirmat că doreşte să viziteze sectorul înaintat al companiei comandate de căpitanul Gheorghe Polihroniade. De aici a trecut, nu fără peripeţii, în liniile inamice. În timpul acţiunii, caporalul Marin Năstase, care avea asupra lui suma de 13.000 de lei, solda comandantului, precum şi valiza cu actele colonelului Sturdza, inclusiv Jurnalul (care se va dovedi o piesă esenţială la proces), a fost ucis, în împrejurări încă neelucidate pe deplin, cel mai probabil din cauza focului deschis de militarii români în momentul traversării „zonei nimănui”, ce despărţea liniile germane de cele române. Unele mărturii au acreditat ideea că a fost împuşcat chiar de către colonelul Sturdza, ceea ce pare improbabil, acesta neavând niciun interes să-şi omoare ordonanţa, având în vedere bunurile pe care le purta asupra sa. Se pare că au existat momente confuze, Sturdza rătăcindu-se atât de ordonanţă, cât şi de locotenentul Wachmann.

A fost descoperit de un soldat german, care l-a condus la un sublocotenent; acesta i-a spus că era deja aşteptat, întrucât Wachmann ajunsese în liniile germane şi dezvăluise întreaga acţiune. Au fost bine trataţi şi apoi trimişi la Soveja, unde au fost primiţi de comandantul Diviziei 218 infanterie, generalul von Gentner. Ulterior, colonelul a plecat la Târgu Secuiesc, unde se găsea generalul von Gerok, comandantul grupului de armate care îi purta numele, în vederea trecerii la următoarea etapă a planului lui Sturdza. Totuşi, germanii au păstrat unele suspiciuni, având în vedere că Sturdza nu avea asupra lui niciun act de identitate şi nimeni nu îl cunoştea. Pentru identificarea sa a fost chemat colonelul Randa, fost ataşat militar al Austro-Ungariei, care îl cunoştea bine, iar întâlnirea prietenească dintre cei doi a spulberat neîncrederea germanilor.

Autorităţile române au încercat să-l prindă într-o cursă 

Colonelul Sturdza a elaborat un manifest, multiplicat în 15.000 de exemplare, care urma să fie difuzat prin diverse canale, inclusiv prin împrăştierea lui din avion pe front şi în spatele liniilor româneşti. Însă, într-o primă fază, Sturdza trebuia să găsească aproximativ 100 de prizonieri români, care să treacă în dispozitivul românesc şi să dea manifestele militarilor noştri. O altă parte trebuia dată locotenent-colonelului Crăiniceanu, care, în plus, urma să distrugă liniile telefonice din spatele frontului, să aresteze pe ofiţerii străini ataşaţi pe lângă unitatea sa şi să treacă în fruntea regimentului său în liniile germane.

Documentele germane sugerează neîncrederea în această acţiune, o circulară sugerând că „în loc să treacă la noi în mod sincer, s-ar putea să ne trezim cu un mare atac din partea românilor”. În ziua de 28 ianuarie/10 februarie 1917, în pădurea de pe dealul Cârlan, colonelul Sturdza s-a întâlnit cu principalul său colaborator, locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu. Sturdza i-a cerut imperios să se retragă şi să pună în aplicare planul în seara aceleiaşi zile. Crăiniceanu s-a conformat, dar, la întoarcere, la punctul Paltin, cota 779, a fost arestat, asupra sa găsindu-se şi manifestul semnat de Sturdza. În dimineaţa zilei de 28 ianuarie/11 februarie 1917, au plecat spre liniile române şi 22 de prizonieri români care aveau asupra lor manifestul, acţiune care se dovedise un fiasco încă de la recrutarea prizonierilor. Din 180 de prizonieri puşi la dispoziţia lui Sturdza, doar 30 s-au oferit să îndeplinească o asemenea sarcină, iar opt au refuzat în ultimul moment să participe la acţiune.

În acea zi partea germană a aşteptat ca trupele române să dea curs chemării lui Sturdza, inclusiv împăratul Carol cerând informaţii despre rezultatul acţiunii. Acesta a fost nul: niciun soldat român nu a trecut liniile adverse. Punându-şi speranţa în planul de formare a unui corp de voluntari români, proveniţi din rândul prizonierilor, Sturdza a părăsit linia frontului, având întâlniri cu înalte oficialităţi militare. A vizitat Budapesta, Viena apoi s-a deplasat la Frankfurt, unde urma să se întâlnească cu binomul de conducere al armatei germane, generalii Hindenburg şi Ludendorff. Nu a mai apucat, fiind chemat urgent pe front. La 7/20 februarie, un parlamentar român depusese un plic adresat colonelului Sturdza, venit din partea unui oarecare căpitan Bălăuţă, care îl anunţa că vorbeşte în numele a numeroşi militari români, adepţi ai planului său, care aşteaptă un semnal pentru a trece la inamic. În consecinţă, îl invita pe Sturdza să vină pe front, pe 15 februarie, ora 10.00.

Termenul fiind prea scurt, data a fost amânată, colonelul Sturza fiind adus rapid în dispozitivul german. El a scris un răspuns către căpitanul Bălăuţă, prin care îl invita în liniile germane, răspunsul acestuia fiind o cerere către Sturdza de a se deplasa el în liniile româneşti, pentru a explica ofiţerilor care doreau să-l urmeze detaliile planului. În plus, susţinea Bălăuţă, unii ezitau şi trebuiau mituiţi. După acest schimb de epistole, Sturdza a fost condus la 150 de metri de liniile româneşti, unde se zăreau câţiva ofiţeri. Sturdza a încercat să deschidă un dialog, dar ofiţerii s-au retras. A urmat un alt schimb de scrisori, prin parlamentari, prin care cei doi se invitau reciproc în propriul dispozitiv, ceea ce nu s-a întâmplat. De altfel, ofiţerii germani care îl însoţeau pe Sturdza aveau ordine ferme să nu-i permită acestuia trecerea în dispozitivul liniilor române. Demersul căpitanului Bălăuţă nu a fost decât o cursă, prin care autorităţile române au încercat să-l prindă pe Sturdza.

Undă de şoc la Iaşi, în urma trădării, şi sentinţa de condamnare la moarte  

Trecerea la inamic a colonelului Sturdza a şocat lumea politică aflată la Iaşi. Mulţi îl cunoşteau pe acesta, îi apreciau pregătirea şi valoarea ca ofiţer. În pofida unui caracter dificil, a trufiei şi a încăpăţânării sale, nimeni nu-l credea în stare de un asemenea gest. Prima reacţie a fost de a nu se da crezare veştii, considerată un simplu zvon. Când trădarea a fost confirmată, asupra cadavrului caporalului Marin Năstase fiind găsite documente care demonstrau că acţiunea fusese îndelung plănuită, o undă de şoc a traversat lumea militară şi politică. Jurnalul său a ajuns pe biroul regelui Ferdinand şi e lesne de înţeles reacţia pe care a avut-o suveranul când a citit aprecierile nu prea măgulitoare ale autorului la adresa sa.

Fapta sa a fost intens discutată şi mulţi ofiţeri erau de părere că Sturdza nu era un trădător, acţionând din convingere. În iarna anului 1917 credinţa în idealul naţional era o simplă himeră; toată lumea gândindu-se, în termeni mai degrabă mistici decât raţionali, la „mântuirea regatului”, gestul lui Sturdza fiind considerat unul dictat de disperare.

Autorităţile române au luat rapid măsuri pentru a ameliora efectul acestei trădări. Generalul Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 4 armată, a emis un ordin de zi în care blama fapta fostului camarad, caracterizând-o drept o trădare şi o crimă. S-a instituit o supraveghere mai atentă a ofiţerilor, iar foştii colaboratori ai lui Sturdza au fost mutaţi fie pe front, fie în interiorul ţării. Înaltele oficialităţi militare şi civile şi-au intensificat vizitele în prima linie, încercându-se şi o ameliorare a condiţiilor de viaţă pentru trupă. Concomitent, presa în general, dar în special „România”, organul de presă oficial al Marelui Stat Major, a publicat o suită de articole referitoare la condiţiile foarte grele de trai din lagărele germane.

În mod evident a fost declanşată şi o anchetă, urmată de un proces. Consiliul de război al Armatei a 2-a i-a condamnat pe Sturdza şi Wachmann la moarte (în contumacie) şi la degradare militară, iar pe Crăiniceanu la 15 ani muncă silnică. Dar hotărârea a fost casată de generalul Prezan, deşi Crăiniceanu era fiul surorii sale. Procesul a fost revizuit de Consiliul de război al Armatei 1, Crăiniceanu fiind condamnat la moarte şi apoi executat în faţa propriilor subordonaţi, în Vinerea Mare (31 martie 1917 stil vechi). Demn, a refuzat să fie legat la ochi şi a sărutat drapelul.

Deşi în proces au fost inculpate şi condamnate doar trei persoane, a existat bănuiala că planurile colonelului Sturdza erau cunoscute şi de alţi înalţi ofiţeri. Din Jurnal reiese că era apropiat de generalii Christescu şi Grigorescu, cu acesta din urmă întâlnindu-se cu o seară înainte de a trece la inamic. Au ştiut ce urma să se întâmple? Greu de răspuns. Chiar dacă răspunsul este afirmativ, cert este că aceştia nu au informat autorităţile şi au aşteptat desfăşurarea evenimentelor. Rapida (şi fireasca) reacţie a lui Grigorescu, prin ordinul de zi de care aminteam, poate fi şi o încercare de a se detaşa foarte clar de acţiunea colonelului Sturdza. Sunt doar câteva exemple; se poate discuta despre posibile complicităţi şi la eşaloane mai mici. De altfel, Alexandru Marghiloman mărturisea în memoriile sale că de planurile lui Sturdza ştiau mai mulţi ofiţeri, informaţie furnizată de însuşi Wachmann, în vara anului 1917, acesta refuzând să dea nume.

Colonelul Sturdza a fost bănuit inclusiv de o cooperare cu generalul Mannerheim, care a contribuit ulterior la crearea statului finlandez, amândoi având o atitudine filogermană. Venită pe filieră franceză, această ipoteză nu are nicio confirmare directă, memoriile lui Mannerheim nefiind clarficatoare în această privinţă.

Exilul şi încercările eşuate de a fi amnistiat 

După ce a eşuat în tentativa de a forma un corp de voluntari din rândul prizonierilor români, Alexandru Sturdza a locuit un timp în Bucureştiul ocupat, aflându-se în preajma germanilor în timpul negocierilor de la Buftea. La sugestia mareşalului von Mackensen, a părăsit România în martie 1918, stabilindu-se în Germania, având statut de refugiat. La jumătatea anului 1919 i s-au alăturat soţia şi cei trei copii (Sandu, Ioan şi Dimitrie), stabilindu-se la München, fără însă a accepta sugestia de a emigra cu toată familia. În acelaşi timp, nici Elisabeta, soţia sa, nu a acceptat divorţul solicitat de familie.

Alexandru Sturdza a încercat, după război, să obţină din partea autorităţilor române o rezolvare a situaţiei sale, în 1920 trimiţând în ţară şi un memoriu. Nu-şi făcea prea mari speranţe, de vreme ce avea în România duşmani implacabili, îndeosebi Brătienii, la care se adăuga ofensa personală adusă suveranului în paginile Jurnalului.

În anii ’20, Sturdza a locuit la München împreună cu familia, lucrând fie la o bancă elveţiană, fie la un institut de biologie, cei trei fii locuind cu el. Soţia făcea naveta între România şi Germania, vara administrând moşia familiei de la Ţibăneşti.

În 1930 s-a întâlnit cu mareşalul Averescu, cu speranţa unei amnistii, mai ales că Ion I.C. Brătianu şi regele Ferdinand muriseră în 1927, dar acesta i-a spus că situaţia politică nu permitea acest lucru. Urcarea pe tron a lui Carol al II-lea i-a insuflat noi speranţe cu privire la rezolvarea situaţiei sale. Tot în 1930, în septembrie, s-a mutat la Überlingen, fiind angajat la şcoala secundară de la Spetzgart, parte componentă a Şcolii de la Salem. Relaţiile cu familia s-au răcit, iar accederea la putere a partidului nazist a complicat situaţia sa din cadrul şcolii de la Salem, care constituia singura sa sursă de venit. La 1 iunie 1938 a părăsit şcoala, stabilindu-se ulterior în Elveţia. Singura bucurie a constituit-o căsătoria fiului său Sandu, de care era mai apropiat, în iulie 1938.

La 28 septembrie 1939 a încetat din viaţă, la doar câteva zile după declanşarea războiului.

Personalitate complexă, cu calităţi evidente, Sturdza a acţionat din convingere.

S-a considerat un „Mesia”, chemat să salveze poporul român;

în loc de asta, numele său a rămas în memoria posterităţii ca fiind sinonim cu trădarea, un stigmat poate nedrept, având în vedere că au existat, şi în epocă şi în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, acte de trădare la fel de flagrante, pedepsite cu destulă indulgenţă. Poate cea mai fidelă caracterizare a faptei sale o face generalul Radu R. Rosetti, care o explica prin „hipertrofia eului, care l-a adus până la un adevărat acces de nebunie”.

Sursa:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alexandru-sturdza-un-tradator-din-convingere

Alioșa .

” Măreția Transfăgărășanului ” se datorează GENIȘTILOR !!!

august 30, 2021

Ce-i frumos, frumos rămâne !!!

august 28, 2021

Lacrimaroua

La poale de munte,
Se inalta, frumosa, o manastire.
A Domnului casa,
Ea Putna se numeste,
Acolo batranul Stefan
Oasele trudite si le odihneste.

Dar cine o pazeste
Pe aceasta sfanta lucrare,
Facuta de Stefan Cel Mare ?
Brazii barbati, mandri soldati,
Muntii frati, pasari zburatoare,
Cerbi si caprioare,
De Dumnezeu, ca este puternic si mare !

* Autor : Vladimir Potlog

Manastirea Putna, se afla la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, prima si cea mai importanta ctitorie a VREDNICULUI Stefan cel Mare !!!

Sub un chip de inger, intr-un vis ferice,
Domnului Vasile gandul rau ii zice:
– „Monastirea Putna, ast locas placut,
S-a zidit pe aur de un domn avut.
Mergi si o darama pana-n temelie
Si-ei gasi tu aur sa faci alte-o mie.”

Iar Vasile-domnul d-aur patimas,
Pune sa darame ast frumos locas.
Cand ostasii sapa pana-n temelie,
Un batran calugar zice cu manie:

– „Domnii mari naltara sfinte monastiri
Sa aminte tarii zile de mariri.

Vezi articolul original 345 de cuvinte mai mult